Cu exceptia razboaielor, evenimentul care a marcat vietile celui mai mare numar de oameni in cursul secolului al XX-lea a fost marea criza economica izbucnita in 1929 in Statele Unite, care s-a raspandit cu repeziciune pe toate continentele. Pe parcursul celor patru ani cat a durat criza, economia americana a cunoscut o scadere a produsului intern brut pe locuitor de aproape 30 la suta, iar somajul s-a apropiat de 25 la suta din forta de munca. I-au trebuit zece ani economiei americane pentru a reveni la nivelurile anterioare crizei si chiar dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial persista temerea ca se va reintoarce criza. Spectrul crizei din 1929 a reaparut apoi cu ocazia fiecarei perioade de turbulenta in sectorul financiar. Ben Bernanke, presedintele bancii centrale americane si un reputat cercetator al Marii Depresiuni, marturisea recent ca este permanent ingrijorat de posibilitatea repetarii unui scenariu precum cel din 1929.
Asemanarile dintre actuala criza si cea din 1929 sunt adesea tulburatoare. Nu este de mirare ca lucrarea scrisa la inceputul anilor ’50 de John Kenneth Galbraith ("The Great Crash: 1929"), devenita referinta in domeniu, a cunoscut in ultimul an un reviriment al interesului cititorilor. Acestia incearca sa descifreze, dincolo de similaritatile dintre evenimente si actiuni aflate la 80 de ani distanta, la ce ne putem astepta in privinta rezolvarii crizei si a perioadei pe care se va petrece revenirea.
Ca si aceea din 2007-2008, criza din 1929 a izbucnit dupa o perioada de avant economic si adevarata frenezie speculativa. Dezvoltatori imobiliari priceputi au inceput sa vanda Florida ca pe o noua riviera americana, cu un potential de crestere formidabil. Aparitia primilor clienti a fost suficienta pentru ca preturile proprietatilor sa inceapa sa creasca, dupa care fenomenul s-a dezvoltat de la sine: tot mai multi americani au devenit interesati in cumpararea de terenuri in Florida, nu pentru ca doreau sa se stabileasca acolo, ci pentru ca mizau pe cresterea in continuare a preturilor si revanzarea cu profit a proprietatilor. Cum vestile despre oameni care s-au imbogatit peste noapte circula repede, febra imbogatirii rapide si fara mare efort s-a raspandit; era suficient sa depui un avans de 10-20 la suta din valoarea proprietatii pentru ca in cateva luni sa-ti recuperezi investitia multiplicata.
Ca in orice tip de schema piramidala, afacerile de acest fel merg bine atata vreme cat numarul de clienti interesati este in crestere. In 1926, dezvoltatorii trebuiau deja sa se straduiasca mai mult pentru a gasi noi clienti – semn ca masinaria de imbogatire rapida risca sa se gripeze. Doua furtuni tropicale care au produs pagube majore au contribuit la dezumflarea balonului speculativ, producand pierderi importante nu doar celor care au fost cei din urma in lantul speculativ, ci si bancilor care se lansasera in finantarea unor asemenea operatiuni.
Insa, asa cum se spune, speranta moare ultima si ideea imbogatirii rapide a ramas adanc inradacinata in mentalul colectiv. Bursa de valori din New York s-a dovedit a fi mecanismul ideal pentru transpunerea in practica a viselor de imbogatire. Inca din 1924 preturile actiunilor pe bursa inregistrau progrese substantiale: indicele New York Times crescuse de la 106 in mai 2004 la 134 spre sfarsitul aceluiasi an, pentru a ajunge la 181 la sfarsitul lui 2005.
Ceea ce facea si mai interesanta aceasta evolutie era faptul ca cresterile erau aproape continue – episoadele de scadere fiind rare si trecatoare. Increderea investitorilor s-a intarit treptat, consolidata si de vestile bune care veneau dinspre economia reala, ca si de un sentiment general de optimism in fata potentialului de crestere pe care raspandirea unor noi tehnologii (automobil, electicitate, radio, telefon) il anunta. La sfarsitul lui 1928 indicele bursier atinsese 331. Totusi, undeva pe parcursul anului 1928 s-a produs divortul dintre realitate si dorinta, preturile actiunilor incepand sa creasca doar pentru ca tot mai multi oameni mizau pe continuarea cresterii preturilor, cumparand actiuni pentru a le revinde cu profit cateva saptamani sau luni mai tarziu. Unul dintre instrumentele cele mai eficiente care au amplificat speculatia bursiera a fost sistemul de vanzare in marja, prin care brokerii crediteaza practic clientii pentru cumpararea de actiuni.
Un client nu trebuie sa plateasca decat 20 la suta din pretul unui pachet de actiuni pe care il achizitioneaza; aceste actiuni se constituie drept garantie pentru restul de 80 la suta din pret. In cazul in care preturile cresc, dupa o vreme clientul isi revinde actiunile si obtine un castig suficient de mare pentru a-si plati datoria si a ramane cu un profit. Fondurile de investitii, care au cunoscut o dezvoltare fara precedent, au fost ele insele vehicule prin care speculatia bursiera a capatat proportii nemaiintalnite.
In toamna lui 1929 orgia speculativa a luat sfarsit. Bursa a inregistrat zile de scadere dramatica, care-i puneau in dificultate pe cei ce cumparasera in marja. Au urmat cateva luni de panica si degringolada; de la falimente personale la falimente ale institutiilor financiare ce se angajasera in speculatii s-a trecut la falimentul unor companii dintre zona industriala, cresterea somajului si reducerea puterii de cumparare – o spirala vicioasa pe care nimeni nu putea sa o controleze.
De altfel, unul din cele mai surprinzatoare aspecte legate de aceasta criza este ca majoritatea celor ce participau direct sau aveau pozitii de decizie nu pareau sa-si dea seama de amploarea dezastrului: de nenumarate ori, declaratiile lor vorbeau despre faptul ca fundamentele economice sunt solide si nu exista motive de ingrijorare. Mai tarziu a inceput o vanatoare de vrajitoare pentru a identifica vinovatii care se credea ca au pus la cale criza prin manevre oculte. Desigur ca nici un complot nu a putut fi dovedit (desi multe escrocherii au iesit la iveala).
Criza pornita de la crahul bursier s-a amplificat si s-a transmis in toata economia prin intermediul sistemului financiar, care timp de ani de zile nu a mai avut capacitatea de a-si indeplini functiile obisnuite de creditare. Lectia crizelor financiare pare sa fie aceea ca, desi boala este acuta si de scurta durata, este urmata intotdeauna de o convalescenta penibila si de lunga durata.
