Sfântul Ştefan este unul dintre cei şapte diaconi aleşi din rândul evreilor elenişti, pentru a sluji la adunările Bisericii din primul veac. Ceilalţi diaconi erau: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul.
După alegerea lor din rândul credincioşilor, aceştia au fost duşi înaintea apostolilor, iar ei rugându-se şi-au pus mâinile peste ei şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintâi dintre dânşii, pentru aceasta a fost numit arhidiacon, scrie Agerpres, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Ștefan, astăzi.
Sfântul Ştefan, bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe cei necredincioşi, spunându-le din lege şi din proroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac.
Odată, într-o adunare în Ierusalim, făcîndu-se întrebare despre Iisus Hristos, unii ziceau că este proroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu.
Atunci Sfântul Ştefan a vorbit dintr-un loc mai înalt şi a vestit tuturor pe Iisus Hristos, spunând: “Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorît pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit” (Vieţile Sfinţilor).
Aceia, neputând să mai spună ceva împotriva adevărului, s-au aprins de mânie şi, cuprinzându-i zavistia, au chemat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună arhiereilor, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise.
A fost dus în sinedriu şi învinuit de martorii mincinoşi că rosteşte cuvinte de hulă împotriva templului şi a Legii.
“Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului” (Vieţile Sfinţilor).
L-a întrebat arhiereul dacă sunt adevărate cele spuse de martori.
A început atunci să vorbească Sfântul Ştefan, arătând cu evlavie şi credinţă ce s-a întâmplat de la Avraam până la Moise, că nicidecum nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, iar despre mărturia mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a spus că dimpotrivă cinsteşte locaşul făcut de mâini omeneşti întru slava lui Dumnezeu, însă mărturiseşte că Dumnezeu voieşte mult mai mult să a petreacă în locurile nemateriale şi nefăcute de mâini, adică în sufletele omeneşti cele curate.
“Apoi, umplându-se de râvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din proroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52)” (Vieţile Sfinţilor).
Cuvintele Sfântului Ştefan au provocat întreaga adunare: “căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor” (Vieţile Sfinţilor).
“Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.
În picioare spune Nicolae Steinhardt – monahul Nicolae Delarohia, făcând distincţie între verbul a şedea şi verbul a sta, reţinut în textul Noului Testament, acesta arată că: “Nu încape îndoială că pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare. Şi pentru care pricină? Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre ai aduce osebită cinstire. La acest dintâi act de jertă, mărturisire şi curaj, Domnul înţelege să asiste din ceruri într-o atitudine cinstitoare. Domnul îl respectă şi-l admiră pe Ştefan pentru curajul de care dă dovadă, pentru că Îl mărturiseşte şi nu se leapădă şi nu se ruşinează de Mântuitorul său, pentru că şi-a înfruntat potrivnicii şi s-a străduit să le demonstreze adevărul dreptei credinţe”.
Sfântul Ştefan a fost osândit la moarte şi a fost ucis cu pietre în valea lui Iosafat – care se află între Eleon şi între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor.
“Multă ploaie de pietre zburând asupra lui şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sârguinţă se ruga pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: ‘Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!’ Iar pentru ei, plecându-şi genunchii şi cu glas mare strigând, a zis: ‘Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta'”. (surse: vol. “Vieţile Sfinţilor; “Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt – Monahul Nicolae Delarohia, Editura Mănăstirii Rohia, 2006)
Românii care serbează de Sfântul Ștefan
Peste 400.000 de români își serbează onomastica astăzi, de Sfântul Ștefan.
În a treia zi de Crăciun, de Sfântul Ștefan, își sărbătoresc onomastica români cu numele: Ștefan, Ștefania, Ștefana, Ștefănuț, Stefanela, Stefanita, Ștefănică, Stefanos, Stefania, Stefanida, Stefanel, Steful, Steflea, Fanica, Fanel, Fane, Fanache, Fana.
Citiți România Liberă și pe Google News!
