Într-un atelier răzvrătit ca un șantier am găsit pe meșterul Brâncuși la Paris. Un expeditor trebuia să-i împacheteze Pasărea maestră pentru o expoziție la Amsterdam și abia trimisese dincolo de ocean o întreagă serie de lucrări noi. Sculptorii n-au „manageri” și preparativele acestor expoziții răpesc mult timp.
De atâta vreme râvnește Brâncuși puțină liniște. Se plânge că nu mai poate lucra tocmai din cauză că prea se ocupă mult lumea de ceea ce face.
N-am făcut nimic pentru vâlvă, pentru zgomot. Din contră, am înnăbușit cu încăpățânare, pe cât mi-a fost cu putință, orice spectacol. Primesc scrisori în care mă invită Contesa X la un ceai fiindcă vrea să mă cunoască. Refuz de două ori… Să te ferești de lumea care vrea să te afle. Când mă duceam vreodată, silit, făceam câte o borboață (poznă, faptă necugetată – n.n. RL.) de mă întorceam la lucru liniștit pentru multă vreme.
La început toată lumea vroia să știe ce e „taile directe”. S-a făcut multă gălăgie, nu s-a priceput nimic, findcă în totul sculptura de azi e încă pătrunsă de ceva străin. Se face sculptură eroică așa cum făcea Michelangelo. Fiecare vrea să se arate mai tare, fiecare vrea să fie mai sus. Lumea e rea, fiecare pândește locul celuilalt. Lumea e o piramidă. Aici e tot păcatul. Fiecare trebuie să fie la locul său, rege sau valet. E același lucru. Fiecare la locul său, fără ură…
Când creezi, trebuie să te confunzi cu universul, cu elementele. Pentru ca să realizezi nu trebuie să nu fii tu, ci să te distrugi. Trebuie să cauți să scapi de maeștri. Nu ajunge să ai idei. Spiritualitatea formei echilibrul precis matematic, arhitectura trebuie să le prețuim tot atât cât și materialele. Hedonismul materialelor e ultima mea preocupare și puțini o înțeleg.
Apoi meșterul îmi povestește din începuturile sale despre Apollinaire, Picasso, Leger și renașterea mișcărei moderne la Paris și mai ales despre Satie, în care a pierdut pe unul din cei mai buni prieteni ai săi. Individualist, nu vrea elevi care „vulgarizează”. Vezi expoziția de arte decorative în care n-au lucrat decât elevii elevilor. Ne trebuie un singur Braque, un singur Apollinaire. Părăsind atelierul ne promite o vizită în țară, poate chiar o expoziție, fie chiar numai pentru cei câțiva prieteni de la Contimporanul și Ion Minulescu.
Marcel Iancu, Contimporanul, anul V, No.64, ianuarie 1926.
