Dobânzile negative – care au pus stăpânire pe toate principalele piețe financiare – au ajuns să încurce treburile corifeilor acestor piețe. Generate în ultimă instanță de uriașele transferuri coloniale dinspre periferii spre centrele de putere internaționale – care creează în aceste centre exces de economisire față de posibilitățile de plasamente investiționale, ceea ce, prin însuși mecanismul de cerere și ofertă, coboară costul banului – dobânzile negative afectează până la urmă pe creditorul net (cel ce dă cu împrumut) și îl avantajează pe debitorul net (cel ce ia cu împrumut).
Dincolo de tentația în aceste condiții de a stinge datorii vechi cu datorii noi (mai mari pentru că pot fi mai ieftine), ceea ce poate, prin asemenea periculoase acumulări, să apropie explozia, dobânzile negative strică socotelile colonialismului atotbiruitor: căci centrele-puteri coloniale sunt creditor net și periferiile debitor net, iar îndatorarea este ustensila cheie a oprimării și jecmănirii acestora din urmă. Regula de bază după care funcționează acest mecanism este: vrei, nu vrei, ai nevoie, n-ai nevoie, te îndatorăm căci altfel nu putem să te jecmănim! Regula se aplică țintit coloniilor, dar și statelor ca instituții. Nu de alta, dar să nu fluiere cumva în biserică! Adică pe piețele financiare.
Ceaușescu a fost lichidat nu pentru că a fost comunist și nici pentru că ar fi opus rezistență la lovitura de stat ce a fost administrată regimului său, ci pentru că a dispus ca România să-și plătească integral datoriile externe! Trebuia să existe un avertisment clar că a rămâne neatârnat de mecanismul îndatorării este de netolerat în colonialism. Ca dovadă este că nu numai Ceaușescu a fost lichidat, dar 15 ani România a fost scoasă de pe piețele financiare, un fel de pedeapsă, ca un aviz amatorilor!
La ora actuală, datoriile au depăşit chiar de multe ori valoarea PIB-urilor în nenumărate ţări. Pe plan de ansamblu, potrivit FMI, datoriile globale se ridică la peste 250.000 miliarde dolari, reprezentând 240% în raport cu PIB-ul mondial. În mod extrem de grav, creşterea datoriilor surclasează creşterea veniturilor. De unde vine şi pericolul, căci, aproape peste tot, s-a ales să se trateze datoriile cu altele noi, şi mai mari! Cât va ţine un asemenea tratament? Până când fragila ţesătură se va rupe! Nimeni deocamdată nu poate spune când şi cum. Dar nimeni aproape nu exclude că inevitabilul se va produce!
Din păcate, atenţia este acordată – nici nu se poate spune altfel decât graţie unui bizar complot! – datoriilor publice care, doar ele însele, au depăşit, în cazul multor ţări, PIB-urile ţărilor respective şi, oricum, aproape în toate cazurile, limita considerată admisibilă de 60% echivalent PIB (în medie pe ansamblul mondial a trecut de 70% echivalent PIB). Complot, pentru că o parte mult mai mare din îndatorarea globală o reprezintă datoria privată (companii către bănci, companii către companii, populație către bănci și chiar bănci către bănci), care este însă tratată de parcă aceasta s-ar rezolva inerent prin însăşi natura ei privată şi n-ar constitui vreo problemă şi n-ar genera vreo problemă!
Se trece uşor cu vederea datoria entităţilor private către stat, cu ponderi semnificative în unele ţări. Şi, oricum, se expediază sublinierea faptului că, în mai toate cazurile, datoria publică deşucheată este de fapt produsul preluării, direct sau indirect, de către stat a unor datorii private sau a riscurilor pe care acestea le generează la nivel de ţară. Cocoaşele de creştere consemnate în cazul datoriilor publice apar aproape invariabil în urma unor crize economice şi financiare când statele îşi lăbărţează deficitele pentru a introduce bani în pieţe spre a combate recesiunea ori pentru a compensa scăderea finanţării private sau, pur şi simplu, folosesc ban public pentru a salva, prin preluări de acţiuni sau naţionalizări de active, companii private aflate la ananghie. După care totul trece în seama contribuabilului, căci acesta este plătitorul datoriei publice!
Ieşirea, indiferent dacă se va vrea sau nu şi indiferent de ce teorii savante vor fi puse pe rol, nu va putea consta decât într-o explozie inflaţionistă, fie provocată (caz în care va fi mai tolerabilă economic şi social), fie spontană (caz în care va fi extrem de invazivă economic şi social). În fond, place sau nu place unora sau altora, orice criză din ţările capitalismului matur este o criză a datoriilor, pentru că, în ultimă instanţă, a fost provocată de depăşirea cu mult a creşterii veniturilor şi preţurilor de către creşterea îndatorării. Şi o altă modalitate de achitare a facturii decât inflaţia nu există. Este singura care are o anvergură globală, care atinge toţi actorii, chiar dacă îi loveşte mai tare tocmai pe cei nevoiaşi, dar – foarte important de subliniat – care, în mod inevitabil, îi pune la plată şi pe cei vinovaţi de crearea situaţiei, care, după cum a dovedit experienţa, nu consimt să achite ei factura, ba mai dispun şi de pârghiile de a se sustrage de la plată.
În cazul României lucrurile sunt simple. Aplicarea mecanismului îndatorării a venit în România ca o comandă externă precisă care a fost operată în 2009 prin acordul cu FMI şi la presiunile FMI. Condiţii ideale existau: ravagii imense (desigur la dimensiunile României) fuseseră făcute de băncile străine, care, în propriul profit, dăduseră credite de consum fără noimă ce creaseră în economie dramatice dezechilibre interne (între consum şi producţie) şi vulnerabilităţi externe (deficite externe) nesustenabile şi nefinanţabile. Statul nu avea legătură cu toate acestea! Nu conta! A fost pusă în mișcare diversiunea: statul este de vină, statul să plătească! „Investitorii“ au încetat finanţarea şi au ameninţat că părăsesc România dacă statul nu preia el finanţarea de înlocuire. Şi statul, deşi jerpelit, a preluat finanţarea pieţei şi asta face de ani de zile pe cheltuiala sa. Adică pe seama contribuabililor, salariaţilor, pensionarilor. Băncile – aproape toate străine – nu mai finanțează economia.
Doar 8% din întreaga finanțare a economiei mai provine de la bănci. Iar acum comanda stăpânului extern, care este capitalul străin, e clară: salariile și pensiile trebuie reduse, căci creșterea acestora nu poate fi tolerată într-o colonie, precum România! Guvernul liberal nu face decât să transpună în viață comanda externă, prin cea mai simplă modalitate, care într-un fel îl păzește și de vreun impact electoral. Se împrumută într-o veselie, ca să acopere chipurile deficitul pus în cârca politicii PSD de creștere a salariilor și pensiilor, și apoi sunt declanșate restrângerile (tăieri, înghețări, impozitări) dictate de creditori pentru plata împrumuturilor. Și astfel creditorii dijmuiesc cu asupra de măsură puținul pe care salariații și pensionarii români se bucuraseră că-l luaseră și ei anterior crezând că-i al lor! Într-o colonie nu e!
