Cea care le întrece însă pe toate este, probabil, cântarea menestrelilor autohtoni ai UE care acuză România că nu accesează fondurile oferite cu generozitate de UE pentru dezvoltare. Nu contează motivele, nu contează condițiile! România – și, prin implicație, așa-zișii cei de la putere – n-ar ști sau n-ar fi în stare să folosească fondurile puse gratis la dispoziție de UE! A mai văzut însă cineva în istorie resurse oferite gratis?! Cântăreții nu se întreabă. De practica întoarcerii pe diferite căi a cel puțin 80% din fondurile oferite de „donatori” cântăreții se fac a nu fi auzit!
Dar ce importanță au asemenea probleme de principiu sau foarte concrete în măsura în care în bilanțurile apartenenței României la UE fondurile europene constituie singurul element pus de cântăreții cu pricina pe talgerul de activ (alte avantaje nu prea inventariază), în timp ce bilanțurile respective sunt fără corespondent în întreaga experiență contabilă mondială: n-au pasiv!
Cântăreții nu descoperă nicio deficiență, nicio neîmplinire, niciun dezavantaj al apartenenței la UE: nici desființarea economiei naționale, nici pierderea deciziei naționale, nici generalizarea prețurilor din UE, dar nu și a salariilor din UE, care sunt în România cele mai mici din UE, nici depopularea țării și plecarea tinerilor în bejenie, nici suprimarea identității naționale! Pentru acești cântăreți apartenența la UE n-are costuri. De fapt, dacă analizăm bine, n-are nici beneficii! Căci nu prea menționează vreunul! Poate nu există sau n-au timp domniile lor să le caute.
Mult mai simplu pentru ei este să rezume beneficiile la fondurile europene. Și, astfel, fondurile europene ajung un fel de „bomboană” a apartenenței la UE, în măsura în care de alte beneficii nu se vorbește, iar bilanțurile apartenenței n-au pasiv! O „bomboană” indiferent cât reprezintă și ce conținut concret are! Spre a ne referi la România, cele 4 miliarde euro alocate de UE anual, dincolo de problemele de accesare și cheltuire, nu reprezintă, de fapt, decât 10% din ceea ce, la o evaluare chiar și sumară, extrage anual în favoarea sa din România nucleul vestic al UE! Cu alte cuvinte, un biet mărunțiș aruncat sclavilor de către stăpânii lor. Și asta luând în considerare chiar și numai ceea ce firmele vest-europene implicate în România externalizează anual fără fiscalizare, respectiv 85-90% din profiturile lor realmente obținute în România, ceea ce echivalează cu cel puțin 40 miliarde euro anual.
În fapt, cântăreții autohtoni ai UE fac în materie de fonduri zise europene ceea ce fac cântăreții colonialismului internațional actual cu evaluarea raporturilor dintre puterile coloniale și arealul lor colonial planetar: vorbesc doar de ceea ce eventual pleacă sub formă de așa-zise ajutoare din statele-puteri coloniale spre colonii – și dacă nu există așa ceva, atunci contabilizează investițiile pe această direcție (desigur considerate pentru „dezvoltarea periferiilor”) –, dar uită ceea ce extrag puterile coloniale din vastul lor areal colonial. Și, evident, ca și în cazul bilanțurilor fără pasiv ale apartenenței la UE, dacă nu se fac referiri la această extracție înseamnă că nu există!
Consecința concretă a politicilor coloniale din lumea zilelor noastre este un transfer uriaș de resurse din vastul areal colonial în cele câteva centre de putere colonială. Un transfer uriaș, sistematic și continuu, necunoscut în istorie ca dimensiune și profunzime, în comparație cu care cel din perioada colonialismului clasic pălește și ca amploare și ca implicații.
Având în vedere gradul înalt de transnaționalitate a vehiculului principal prin care se realizează (respectiv corporațiile transnaționale sau multinaționale), dar mai ales caracterul ilicit prin care se înfăptuiește, transferul cu pricina este greu de estimat. Luând de bună reprezentativitatea indicatorului PIB pentru capacitatea de furnizare de valoare și, implicit, de bunăstare dintr-un anumit teritoriu – deci trecând peste nerelevanțele respectivului indicator în legătură cu aceste aspecte –, o evaluare a transferului ar fi dată fie de măsura a cât din PIB-ul arealului colonial reprezintă extracție fără compensare în favoarea puterilor coloniale, fie de măsura a cât din PIB-ul acestora din urmă provine din respectiva extracție fără compensare din arealul teritoriului lor colonial. Or, în ambele cazuri, transferurile propriu-zise sunt efectuate prin evaziuni fiscale, false încărcări de costuri contabile, subfacturări pe direcția colonii-puteri coloniale, dar suprafacturări pe direcția puteri coloniale-colonii, intermedieri obligatorii ale unor paradisuri fiscale, ceea ce îngreunează o evaluare cât mai aproape de realitate.
Oricum, cu reper PIB, este vorba de cel puțin 20-25% extracție de sevă economică anual din PIB-ul arealului colonial în favoarea puterilor coloniale și de 10% din PIB-ul puterilor coloniale ca beneficiu anual de pe urma roadelor acestui transfer. La o rată de 20-25% din PIB, pentru arealul colonial transferurile echivalează, într-un deceniu, cu distrugerea produsă de mai multe războaie ruinătoare. Pentru puterile coloniale, câștigul anual de 10% pe seama coloniilor duce la cel puțin o dublare a prosperității într-un deceniu, fără niciun efort, ci doar pe baza însușirii de rente. Evident, evaluările globale sunt dificile în condițiile unei multitudini de cazuri diferite în vastul areal colonial. Dar, ca ordin de mărime, transferul de ansamblu se situează în parametrii menționați! Altfel spus, în termeni populari, puterile coloniale trăiesc într-o importantă măsură, chiar revoltătoare, pe seama popoarelor din colonii, relativ mereu mai sărăcite și mai fără perspective.
Uriașul transfer colonial de resurse este probat, indirect, de fabuloasa polarizare a bogăției pe plan mondial în ultimii 25-30 de ani, de adâncirea decalajelor economico-financiare în aceeași perioadă, fenomene mai măsurabile și măsurate de ONU și alte organizații internaționale. Lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci.
