Oricât de mult s-ar strădui Victor Ponta să-l ridiculizeze sau să-l demonizeze pe Traian Băsescu, prin declaraţii ironice sau jignitoare, faptele sale trădează imensa veneraţie pe care i-o poartă. Oricât de greu le-ar fi votanţilor săi să accepte, realitatea este că modelul de lider al premierului nu este nimeni altcineva decât preşedintele.
Sigur, ADN-ul său politic este cel preluat de la Adrian Năstase, iar modelul aspiraţional este Tony Blair, dar pe cine încearcă să imite şi chiar să depăşească este Traian Băsescu. De aceea, momentele în care Victor Ponta se simte cel mai frustrat sunt cele în care realizează că urmele pe care se străduieşte să calce sunt prea mari, că nu poate ţine pasul cu omul a cărui performanţă o admiră şi o invidiază în egală măsură.
Niciodată nu a fost mai evident ca acum că toate acţiunile lui Victor Ponta în interiorul PSD converg spre obţinerea în partid a unui statut echivalent celui pe care l-a avut Traian Băsescu în PD. Cel pe care îl are astăzi este complet nesatisfăcător.
Deşi, din perspectiva popularităţii, a locului în sondajele de opinie, a potenţialului de a câştiga preşedinţia, se poate considera locomotiva electorală a partidului, mulţi dintre liderii partidului nu îl recunosc drept şef absolut, nu se tem de el şi nu se sfiesc să îl ameninţe cu neimplicarea în alegeri dacă nu primesc ce vor.
Relevant este ce i-a transmis primarul Radu Mazăre lui Victor Ponta luna trecută, înaintea şedinţei Comitetului Executiv Naţional al PSD, întrebat dacă nemulţumirile sale se vor vedea în campania pentru alegerile europarlamentare: „O să vedem în ce măsură îşi ţine premierul şi USL promisiunile. Eu sunt un tip care îmi ţin promisiunile şi îmi place să susţin politicienii care îşi ţin promisiunile. La Constanţa au fost nişte promisiuni făcute şi aştept şi eu, şi constănţenii să fie onorate. Portul este una dintre ele. Ce înseamnă sprijin? Tu crezi că oamenii sunt proşti? Oamenii nu văd dacă le-ai promis ceva acum un an de zile şi dacă te-ai ţinut de cuvânt? Atunci zic că mai dă-l în mă-sa p-ăla, nu s-a ţinut de cuvânt, îl votez pe celălalt, nu-i pun eu mâna cu ştampila“.
Ar fi fost de neconceput ca un lider regional să-i spună aşa ceva lui Traian Băsescu, chiar şi când era doar preşedintele Partidului Democrat, nu şi cel al ţării. Şi exact asta îşi doreşte şi şeful PSD: aceeaşi supunere şi aceeaşi disciplină pe care Traian Băsescu le-a impus subalternilor săi din partid.
Dincolo de motivul evident, care ţine de dorinţa de a rămâne cât de mult va vrea în fruntea PSD, ceea ce ar deveni o formalitate după excluderea sau marginalizarea vocilor critice, Victor Ponta a înţeles şi că „metoda Băsescu“ este singura prin care poate să împace capra cu varza. Adică, să rămână la putere, dar şi să determine acele schimbări în societate pe care statul s-a angajat să le facă o dată cu intrarea în parteneriatul strategic cu SUA şi în UE.
După cum simte acum şi şeful PSD pe propria piele, este imposibil să garantezi independenţa justiţiei şi continuarea luptei anticorupţie în condiţiile în care poziţia ta în partid şi în stat depinde de răbdarea unui grup de gangsteri politici care îţi cer în fiecare zi să faci exact contrariul.
Întrebarea dacă îşi doreşte cu adevărat să fie apărătorul şi continuatorul schimbărilor de până acum, care dau consistenţă parteneriatelor strategice, este irelevantă. Nu are încotro.Dacă nu o va face şi nu se va mulţumi doar cu trăncăneala împotriva DNA, de exemplu, şi va trece (din nou) la fapte, va pierde partida chiar şi cu sprijinul a 1.000 de Mazăre.
Ceea ce nu îi lasă, evident, decât o singură cale de acţiune. Cea aleasă cândva şi de Băsescu. Să-i căpăcească pe cei mai vizibili şi agresivi dintre corupţii din PSD şi să împuşte astfel doi iepuri. Să îşi asigure controlul cvasitotal asupra partidului şi să permită instituţiilor construite cu mult efort să-şi ducă mai departe misiunea de asanare a clasei politice şi a administraţiei publice.
Întrebarea de bun-simţ este: dacă această opţiune este, practic, inevitabilă şi, în plus, îi mai aduce şi numeroase foloase personale, de ce nu a mizat pe ea şi până acum?
Răspunsul are mai multe planuri. Primul este cel personal. În primul rând, pentru aşa ceva îţi trebuie forţă şi curaj cu carul. Riscurile sunt imense. Practic, un astfel de joc presupune ca pe unii dintre cei ce au furat ani de-a rândul pentru partid, sau poate chiar şi pentru tine la un moment dat, să-i arunci peste bord.
Trebuie să ai tăria să o faci, dar şi să te uiţi în ochii celui pe care îl sacrifici şi să-i spui „îmi pare rău, trebuie să încasezi una pentru echipă!“. Curaj pentru a-ţi asuma riscul ca, în ciuda amestecului viclean de promisiuni şi ameninţări pe care i-l picuri în urechi, fostul complice să povestească tot. Cum a furat voturi sau cum ţi-a pasat sume importante provenite din prăduirea banului public. Singurii aliaţi pe care îi poate avea într-o astfel de decizie sunt puterea de a inspira teamă, capacitatea de a mima compasiunea şi absenţa precedentului.
În acelaşi plan se înscriu şi convingerile sale intime. Mulţi cred că Victor Ponta a semnat doar din raţiuni politicianiste cererea de graţiere a lui Gică Popescu, pentru că dă bine „la popor“. Fals. El chiar este convins că nu foloseşte nimănui dacă fostul fotbalist stă la închisoare. El chiar nu înţelege că ţara asta are nevoie ca de aer de astfel de acte de justiţie duse până la capăt. Tranşante, drepte şi nemiloase. El chiar nu pricepe că fără ele suntem condamnaţi noi, toţi ceilalţi, să trăim într-o închisoare mizeră şi fără orizont. Da, într-adevăr, este halucinant că un astfel de om a fost cândva procuror.
Explicaţia profesională a ezitărilor de până acum ale lui Victor Ponta ţine de performanţa electorală. Fiecare baron băgat la zdup înseamnă un producător de voturi mai puţin, dar şi demotivarea celorlalţi, care se întreabă de ce să mai tragă pentru un partid şi un lider care nu le ţin spatele, în ciuda rezultatelor bune pe care le obţin în alegeri.
Aici precedentul există. PDL a pierdut alegerile din 2012 şi pentru că, începând cu noiembrie 2011, după întâlnirea lui Traian Băsescu cu Barack Obama, DNA şi SRI au decimat reţelele de partid alimentate cu bani din bugetele locale şi centrale. Când te apuci să arestezi primari şi lideri de organizaţii judeţene cu doar câteva luni înainte de alegeri, cum s-a întâmplat în Transilvania, dezastrul electoral este garantat.
Singura modalitate de a compensa o astfel de pierdere este să îţi asumi cu toată forţa operaţiunea de curăţire, nu să o bagi sub preş şi să vii cu noi tactici de a câştiga voturi, cinstit, în locul celor bazate pe furt şi troc, la care trebuie să renunţi în lipsa banilor şi a coordonatorilor dispuşi să îşi rişte pielea. Aici, Ponta nu poate găsi inspiraţie nici măcar la Băsescu. Preşedintele nu a putut să inspire sau să comande PDL-ului cum să îşi schimbe strategia şi a privit neputincios cum din partidul său a mai rămas doar o umbră.
Nu mai sunt toate aceste motive de teamă valabile şi astăzi? Are Ponta în mânecă vreo soluţie magică ce îi permite să aplice aceeaşi tactică pe care a aplicat-o şi preşedintele în raport cu PDL şi cu interesul naţional, dar fără riscul ca PSD să aibă aceeaşi soartă? Nu. Dar acum i-a ajuns cuţitul la os. Şi lui.
Puţini îşi mai aduc aminte azi cât de terifiat era Adrian Năstase în 2004 de perspectiva candidaturii la prezidenţiale. Cei ce n-au trăit atunci în miezul evenimentelor sunt tentaţi să creadă că predecesorul lui Ponta murea de nerăbdare să vină alegerile, fiind convins că le va câştiga fără drept de apel.
Nici vorbă! Farsele memoriei. Ca să scape, Năstase a venit până şi cu propunerea incredibilă de modificare a Constituţiei, astfel încât preşedintele să fie ales de Parlament, iar Ion Iliescu să iasă din nou preşedinte. A patra oară! A încercat chiar să-şi şantajeze partidul, fiind la un pas de a-şi da demisia doar pentru a evita să intre în confruntarea electorală pentru Cotroceni.
Întocmai ca mentorul său, Victor Ponta nu îşi doreşte să fie preşedinte, ci să rămână premier. Iar motivele sunt cam aceleaşi. Este foarte greu să cucereşti Cotroceniul fiind de trei ani la putere, după o guvernare mediocră, marcată de numeroase eşecuri.
Este foarte greu să mai convingi Occidentul că vei putea fi un partener de nădejde în momente de criză – precum acesta pe care îl traversăm acum, declanşat de invadarea Crimeii de către Rusia – după ce ai demonstrat că nu eşti suficient de matur nici măcar să respecţi liniile roşii trasate de comun acord.
În acelaşi timp, actualul şef al PSD ştie că, dacă vrea să supravieţuiască politic acestui an, trebuie să îşi depăşească slăbiciunile moştenite de la Adrian Năstase şi să urmeze modelul lui Traian Băsescu. Subjugarea partidului a devenit obligatorie pentru că doar aşa poate evita ce i s-a întâmplat lui Năstase. Doar dacă voia sa va deveni lege în PSD poate preîntâmpina împingerea sa la prezidenţiale împotriva voinţei sale. Dacă va candida, trebuie să se întâmple doar pentru că el va fi convins de victorie.
Asaltul lui Ponta împotriva baronilor care crâcnesc şi care vor să aibă drept de veto asupra deciziilor sale s-a văzut clar din modul în care a format ultimul guvern. Nu doar că nu s-a consultat cu nici un „greu“ în privinţa numirilor, dar majoritatea noilor miniştri au fost aleşi tocmai pentru a bloca influenţa în administraţie a rivalilor săi din PSD, influenţă care se traducea inclusiv în mai multă putere în partid.
Premierul a aplicat această tactică chiar şi la formarea Guvernului din decembrie 2012. Oameni ca Şova, Bănicioiu, Cazanciuc, Pricopie, Voinea, Teodorovici nu erau doar apropiaţi de premier, ci şi inofensivi din punct de vedere politic. Şi aici a învăţat din greşelile lui Năstase. Şi-a dat seama că a da funcţii importante în Executiv unor rivali din partid va face lupta pentru putere din PSD şi mai dificilă. Aşa cum a păţit predecesorul său cu Mitrea şi Dan Ioan Popescu, printre alţii.
Singura excepţie pe care a făcut-o Victor Ponta, de nevoie, nu de voie, a fost cu adjunctul său, Liviu Dragnea. Forţa acestuia în partid, dată de susţinerea celorlalţi baroni, nu i-a dat de ales. Însă exact tensiunea relaţiei dintre Ponta şi Dragnea demonstrează clar că şeful PSD s-a decis, în final, să nu mai tolereze nici un rival în partid cu şanse reale de a-i lua locul.
Declaraţiile în contradictoriu făcute de cei doi, duminică seară, demonstrează că am intrat în faza finală a războiului pentru supremaţie din PSD. În timp ce Liviu Dragnea afirma, la B1TV, că „Victor Ponta va trebui să candideze“ şi că nu crede că „Ponta va trebui să amâne prea mult decizia privind candidatura sa“, premierul spunea, la RTV, că nu se pregăteşte să candideze la prezidenţiale.
Mai mult, Dragnea a declarat că modificările făcute la Codul Penal în „marţea neagră“ au fost „ceva foarte urât“, spunând că a rămas „blocat“ la aflarea acestora. Afirmaţia sa vine să confirme un zvon vehiculat cu acea ocazie, şi anume că Victor Ponta s-a înţeles pentru acea operaţiune cu Valeriu Zgonea, tocmai pentru a da un semnal că Dragnea a fost scos din jocurile mari ale partidului.
Conflictul deschis anunţat de modul în care Victor Ponta şi-a format noul Cabinet şi confirmat de presiunile care se fac asupra sa pentru a candida la prezidenţiale se va amplifica în perioada următoare. La final, fie Victor Ponta va ieşi învingător şi îşi va securiza poziţia pentru multă vreme de acum înainte, fie va fi obligat să facă, în prima fază, tot ceea ce îi vor cere rivalii săi. Deznodământul va fi pierderea şefiei partidului, prin plecarea la Cotroceni, varianta cea mai bună, sau prin înfrângerea într-o competiţie internă.
Este greu de anticipat deznodământul acestui război. Tot ce putem spune este că el va fi crâncen, după cum au fost toate celelalte din PSD la acest nivel.
Victor Ponta se va folosi cât de mult poate de exemplul lui Dan Voiculescu, care la un moment dat îl ataca vehement prin clovnii săi cu mitralieră, dar care a fost rapid disciplinat şi adus pe „calea cea bună“ la scurt timp după începerea investigării şantajului la RCS&RDS.
De cealaltă parte, Dragnea şi toţi cei care se văd conducând în locul lui Ponta partidul şi Guvernul joacă la maximum cartea alegerilor. Fără implicarea lor activă, fără disponibilitatea lor de a se lăsa din nou anchetaţi pentru furt de voturi, după cum au făcut la referendum, fără resursele lor financiare şi logistice puse la bătaie, şansele ca PSD să obţină la europarlamentare mult visatul scor de peste 40% sunt zero.
Privit în acest context, asaltul lui Ponta pare chiar sinucigaş. Dacă oponenţii săi din partid sunt traşi pe tuşă, PSD riscă să ia un scor prost la alegeri. Dacă aceştia rezistă şi partidul câştigă detaşat, forţa lor în partid va creşte şi mai mult, iar Ponta nu va mai avea nici o şansă să le fie şef absolut şi să ia doar deciziile care îi convin lui. Ceea ce înseamnă că nu va avea de ales şi va trebui să candideze la prezidenţiale, indiferent dacă are sau nu şanse reale de victorie.
Practic, Ponta joacă la totul sau nimic. Ori îşi domină partidul şi câştigă şi europarlamentarele cu un scor detaşat, ori pierde în câteva luni şi funcţia în PSD şi postul de premier. Cine a mai jucat vreodată în politica românească atât de riscant? Năstase? Nici vorbă, de la el Ponta a învăţat doar să-i fie frică şi de umbra lui. Traian Băsescu, cel pe care „pisicuţul“ nu o să-l recunoască niciodată, public, de jupân.
Întrebarea fundamentală este dacă Victor Viorel Ponta îşi va însuşi toate lecţiile lui Băsescu, şi nu doar pe cele care îi convin.
Prima, care îl priveşte doar pe el, este dacă va juca până la capăt. Dacă va avea forţa, abilitatea şi tăria de caracter să termine ceea ce a început. A doua, care ne priveşte pe noi, este dacă îşi va folosi victoria şi în interesul ţării.
Preşedintele nu a ezitat şi nu ezită să se folosească de cele mai cinice şi imorale metode pentru a rămâne la putere. Cu toate acestea, şi-a folosit şi îşi foloseşte puterea şi pentru binele României. Consecvenţa orientării geostrategice, loialitatea faţă de partenerii strategici, reforma din justiţie, începutul asanării clasei politice şi al distrugerii unor mari reţele mafiote, redarea independenţei unor instituţii fundamentale, toate fac parte din ceea ce preşedintele lasă pozitiv în urma lui după zece ani de mandat, departe de a fi perfecţi.
Nu este nevoie ca Victor Ponta să recunoască public această realitate. Este suficient să fie convins de ea în sinea sa. Pentru că, dacă nu este, iar asta se va vedea curând, cel ce va juca rolul decisiv în înfrângerea sa va fi Traian Băsescu, nu rivalii săi din PSD.
