Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Tăriceanu, drona trimisă să spulbere Curtea Constituţională

Laurentiu Mihu Actualizat: 16.05.2015 - 09:58

Din 2006 până în 2015, Călin Popescu Tăriceanu a schimbat în acţiunea sa politică doar mănuşile. Victima pe care o tot urmăreşte cu încăpăţânarea ogarului regal trimis să recupereze raţa rămâne aceeaşi: ordinea impusă de statul de drept.

Share

Din 2006 până în 2015, Călin Popescu Tăriceanu a schimbat în acţiunea sa politică doar mănuşile. Victima pe care o tot urmăreşte cu încăpăţânarea ogarului regal trimis să recupereze raţa rămâne aceeaşi: ordinea impusăp de statul de drept.

La începutul verii lui 2006, premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, şoca opinia publică, dar mai ales pe cel mai important aliat al României, America, promovând o idee care părea a fi răsărit din neant şi pe marginea căreia nu invitase la consultări prealabile nici măcar un oficial al Ambasadei SUA la Bucureşti: retragerea intempestivă a trupelor româneşti din Irak.

Dezvăluită de seria cablogramelor Wikileaks, informaţia a făcut, de atunci şi până acum, o generoasă carieră.

Cum nici Statelor Unite şi, mai ales, nici României nu le-ar fi servit o asemenea mutare - iar timpul, cred eu, a dovedit limpede că nu le-ar fi servit – persistă chiar şi în zi de azi întrebarea mută: cine ar fi putut profita la maximum de materializarea unui asemenea demers?

Chiar dacă însuşi Tăriceanu a forţat legile fizicii pentru a lăsa răspunsul adecvat să plutească pe termen nedefinit în aer, nu este de fel exclus ca, de la “cel mai” novice diplomat moscovit şi până la gurul războiului hibrid, Vladimir Putin, oricare dintre aceşti domni să fie în măsură a ţine prelegeri neobosite ce pot clarifica misterul. Că nu o fac, asta nu ţine atât de timiditatea lor, cât de meschinul interes de a masca nurii evidenţei.

*V-am reamintit acel episod pentru că azi, adică opt-nouă ani mai târziu, când ruşii au început să anexeze teritorii ale unui stat vecin şi să ameninţe altele, situaţia României, dacă ideea lui Tăriceanu ar fi devenit realitate, ar fi fost una realmente dramatică. Din fericire, premierul-fotomodel a primit la vremea respectivă o ripostă pe măsură din partea preşedintelui Traian Băsescu şi a ministrului Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, ripostă la care, probabil, au contribuit şi alţi factori interni de decizie, mai mult sau mai puţin vizibili.

*V-am mai reamintit acel episod întrucât tocmai s-a consumat un eveniment de o însemnătate concret-simbolică fundamentală, e vorba de Marşul Cavaleriei, practic o defilare fără precedent, din judeţul Constanţa până în judeţul Braşov, a câtorva sute de militari americani. O demonstraţie menită să îi asigure pe români că aliaţii nu lasă de izbelişte flancul estic al NATO într-un moment în care războiul sună din trâmbiţe atât de aproape de graniţele ţării lor. “Am fost astăzi (joi – n.a) martorii unui eveniment cu adevărat istoric, dar unul care cred că va face parte dintr-o nouă stare de normalitate: prezenţa multinaţională şi pregătirea în comun de-a lungul flancului estic al NATO", spunea însărcinatul cu afaceri al SUA, Dean Thompson, şeful misiunii diplomatice americane la Bucureşti.

Cu alte cuvinte, americanii - efectiv şi în sfârşit - au venit, anunţându-se într-un moment cum nu se putea mai potrivit, dată fiind incandescenţa ostilităţilor revizioniste din regiune.

*În fine, v-am reamintit acel episod, cu Tăriceanu pe post de suliţă a retragerii subite a trupelor româneşti din Irak, şi pentru că personajul ăsta, deşi atât de nociv pentru interesul naţional, este chiar astăzi omul numărul doi în statul român (ca preşedinte al Senatului).

*Dar şi pentru că, joi, acelaşi Tăriceanu a mai lansat o idee de o specială magnitudine: scoaterea în decor, din nou, a Curţii Constituţionale.

Voi explica despre ce este vorba cât se poate de concis.

Intervenţia preşedintelui Camerei superioare a Parlamentului s-a consumat în timpul unei atent şi din timp pregătite întâlniri a Biroului Permanent al Senatului cu Consiliul Superior al Magistraturii.

O rundă cumva exploratorie de discuţii în timpul căreia oportunistul ex-premier, remorcă de lung parcurs a PSD, a făcut un cinic apel la echilibrarea jocului dintre puterile legislativă şi judecătorească. O „echilibrare” în beneficiul evident al grupării aleşilor corupţi şi în detrimentul indubitabil al luptei anticorupţie.

O „echilibrare” suficient de eficientă, cât hrebenciucii patriei să poată planifica, fără riscurile asociate, defrişarea instituţiilor care încă menţin uc chiu cu vai coerenţa României de azi.

De ce anume poate fi în stare Călin Popescu Tăriceanu la nivelul anului 2015 rezultă din următorul citat: „Pe lângă eficienţa unei comunicări directe, fără intermediari sau fără arbitri, fie ei şi constituţionali (subl. mea), invitaţia la dialog pe care Biroul Permanent al Senatului a adresat-o CSM a avut în vedere că atât activitatea Parlamentului, cât şi a autorităţii judecătoreşti au nevoie de îmbunătăţiri”.

„Fără arbitri, fie ei şi constituţionali”, va să zică.

Adică, sugerează Tăriceanu, cu eleganţa unui tren care părăseşte şinele, ce-ar fi ca magistraţii din CSM s-o ia mai uşor cu eventualele tentaţii de a ataca la Curtea Constituţională diverse inţiative ale camarilei d epe orbita Ponta-PSD?

Totul, bineînţeles, în schimbul unor favoruri „principiale” pe care Senatul ar fi gata oricând să le ofere. Şi care rezultă, clar ca apa de izvor, din gestul de bunăvoinţă pe care domnia sa, Tăriceanu, e pregătit să-l facă de la începutul începuturilor: „Prima temă pe care o voi propune Biroului Permanent al Senatului pentru includerea pe ordinea de zi a plenului, în afara celor care se referă la legiferarea curentă, va fi aceea legată de propunerile şi eventual considerentele dumneavoastră pe care le vom înregistra astăzi".

USL s-a scremut din fiecare grupă de muşchi să izoleze Curtea Constituţională, apoi să mutileze Constituţia, dar şi să-i atace public pe acei judecători ai Curţii refractari la ideea subminării Legii fundamentale şi a instituţiei ultime care poate cenzura elanul unor politicieni cu agende paralele interesului naţional şi aflaţi în vădit conflict cu vocaţia statului de drept.

Anii 2012, 2013, 2014, chiar, au fost ani în care s-a încercat totul, dar nu s-a şi reuşit pe măsură.

Anul 2015, pare-se, marchează un punct de inflexiune, în care Gaşca schimbă macazul, dar asta numai şi numai pentru a vira la fel de periculos.

E greu de apreciat acum, la cald, cât succes pot avea pe lângă şefii CSM curtenitoarele demersuri ale celui mai însurat dintre demnitarii ţării.

Totuşi, merită semnalat faptul că abuzarea Constituţiei şi a Curţii Constituţionale, fie şi cu manta, ca la biliard, rămân priorităţi de prim rang ale gulerelor albe care trudesc la murdărirea manşetelor.

Călin Popescu Tăriceanu este din nou omul din prima linie, iar demersurile sale, la fel ca în 2006, sunt de natură să submineze compatibilitatea României în primul rând cu America.

Atunci, în 2006, geniul său viza componenta militar-strategică.

Astăzi, în schimb, omul nostru dă cu tunul în potrivirea de spirit între aceste două ţări, atât de diferite, e drept. E vorba de spiritul statului de drept, spirit care, azi mai mult ca oricând, e punctul forte şi strategic de sudură care ţine America legată de România.

Dacă punctul ăsta se fisurează, e o chestiune de timp, scurt timp, până când angrenajul în sfârşit va ceda.

Tăriceanu ştie foarte bine asta şi, probabil, tocmai de aceea dă tare cu tunul şi cu ciocanul în această făşie subţire de materie.

Din nou, oare în beneficiul cui?

Eu cred că putem ghici răspunsul. Din nou.  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...