Probabil ca am visat eu. Nimeni nu pare a fi vazut ceea ce dna Mona Musca a aratat intregii natiuni sau, ma rog, acelei parti a natiunii care citeste. In cel putin un ziar, dna Musca si-a afisat mai mult decat angajamentul, care ar fi fost si el suficient pentru a demonstra ceea ce era de demonstrat: ca liberala de azi a fost acum 30 si ceva de ani colaboratoare a Securitatii. Am vazut cu ochii mei un fel de cuprins sau, daca vreti, dna Musca, o bibliografie a unora dintre notele informative pe care le-ati semnat. Erau 15. Cel care se uita in dreapta putea observa cu ochiul liber unde se afla aceste note sau, in fine, unde se aflau ele atunci cand a fost alcatuita aceasta bibliografie. Acolo existau doua indicatii: dosarul personal, adica al studentului respectiv, cel care facea obiectul turnatoriei, al grijii dnei asistente fata de bietul tanar, care-si adusese cu el conflictele din lumea lui de-acasa. Na, ca am invatat eu insumi formula, foarte constiincios repetata de impricinata pe la toate televiziunile si ziarele care au dorit s-o asculte. Si cui i-a dat mana sa n-o asculte, sa n-o invite, la procentul imens din stima publicului pe care, inca, il mai aducea cu domnia sa? Si: 1949, asa-zisul dosar de problema. Mergeti acolo, doamne si domni care va tot intrebati unde sunt notele informative pe care dna Mona Musca le-a dat pe cand era inca tanara si nesigura pe viitorul sau. Chiar mai nesigura decat, poate, este in acest moment. Poate la asta se referea dl Constantin Ticu Dumitrescu atunci cand vorbea de cartoteci. Dar nu de cartoteci este vorba, ci de alte dosare, teoretic usor de gasit, pentru ca sunt indicate in clar, cum ar spune chiar Lacatis, recrutorul dnei Nicoara, pe atunci, azi Musca.
Exista o categorie intreaga de cetateni vizibili pe micile ecrane, dar si in pagini de ziar, care insista asupra unui termen peiorativ, cand se refera la ceea ce se intampla in aceste zile. E o isterie, spun ei cu o detasare care vine din complicitatea de altadata cu toti aceia care aveau interesul ca aceste dezvaluiri sa nu aiba loc niciodata sau, macar, cat mai tarziu, dupa ei. In loc de dupa noi, potopul, dupa noi, deconspirarea. Dar isterie a fost si miscarea din zilele lui decembrie 1989, de la Timisoara si de la Bucuresti. Atunci, acesti cetateni, azi liberi, nu prea liberi inca atunci, nu indrazneau sa scoata prea sus capul, in orice caz nu sa califice ceea ce se intampla ca o isterie. Fireste ca e o isterie, domnilor tovarasi, cum le spuneau taranii ardeleni inaintasilor lor, atunci cand veneau sa-i fericeasca prin colectivizare. Ca orice miscare sociala importanta, pare o isterie pentru toti aceia carora le displace, din motive lesne de inteles, o asemenea miscare.
Pot spune, si datorita acestui calificativ care se intoarce, ca-n povestea lui Nastratin, chiar impotriva celor care-l practica, pot spune, repet, ca se petrece acum, cu o intarziere pe care nu sunt nici primul si nici ultimul s-o remarc, pur si simplu continuarea revolutiei, daca revolutie va fi fost in decembrie 1989. Abia prin aceasta miscare majora de curatire a societatii romanesti agitatia din 1989 se redefineste ca o revolutie autentica. Ca de atatea ori in istoria noastra, si aceasta miscare are loc foarte tarziu, atat de tarziu incat devine foarte greu de observat legatura ei cu momentele care au generat-o, de fapt. Dar sa nu uit, in focul demonstratiei, chiar pe acela fara de care totul ar fi fost inca si mai mult intarziat, dl Constantin Ticu Dumitrescu, omul care isi vede astfel implinite, tarziu, dar, poate, sigur, idealurile politice. O societate curata nu exista, stim cu totii. Dar poate ca exista unele nu chiar atat de murdare cum a fost a noastra pana acum.
