Guvernul a cedat, PNL a cedat, PSD (cu toate că Executivul a cedat) caută încă o soluţie de ieşire astfel încât să nu dea impresia că s-a cedat.
În mare, asta s-a întâmplat luni, când mult discutatul proiect minier de la Roşia Montană a fost băgat cu viteză sub preş, fără ca asta să şi însemne că subiectul a fost definitiv tranşat.
Ei bine, nu a fost, pentru că nici unul dintre decidenţii politici ai zilei nu este dispus să îşi asume în adevăratul sens al cuvântului continuarea sau, din contră, îngroparea investiţiei RMGC, raţiunile electorale şi jocul de culise din interiorul USL înceţoşându-le raţiunea.
Strigătoare la cer sunt, însă, două lucruri.
În primul rând, puterea, care controlează Guvernul şi are o majoritate parlamentară de 70%, nu ne-a lămurit ce ar trebui să facă, în general, România cu resursele pe care le deţine.
Să le exploateze sau nu? Să mai facă, în general, minerit sau nu?
Dacă ar trebui să lăsăm aurul, cărbunele, petrolul, gazele sau diverse metale în pământ, atunci există cumva un alt model de dezvoltare a economiei româneşti, unul care să suplinească dispariţia industriei extractive?
Există, dar este ţinut secret?
Sau, din contră, nu există, caz în care avem de-a face cu o clasă politică bună de dus în faţa Curţii Marţiale.
Apoi, în situaţia cealaltă, în care puterea de la Bucureşti este, în ciuda atitudinii pe care o are astăzi pe cazul Roşia Montană, de părere că trebuie să valorificăm resursele naturale, atunci cum ar trebui procedat?
Le exploatează statul, le-o scoate la suprafaţă corporaţiile?
Nici Crin Antonescu, nici Victor Ponta, nici Daniel Constantin nu au lămurit până acum opinia publică.
Prin urmare, deşi asistăm la un bâlci politic în care unii anunţă că sunt de acord, pentru se pronunţa a doua zi în sens contrar, deşi asistăm la o criză majoră în interiorul arcului guvernamental, deşi Parlamentul e pus să dea o soluţie urgentă la presantul subiect Roşia Montană, totuşi, nici premierul, nici şeful Senatului (al doilea om în stat) nu au spus răspicat cum trebuie procedat cu mineritul şi industria extractivă, în general.
Or, un răspuns clar devine tot mai present, întrucât protestatarii din centrul Bucureştiului se apropie de lansarea unei noi teme de mare interes: explorarea şi exploatarea gazelor de şist.
Apoi, cine ştie, poate o parte a populaţiei (poate aceeaşi care demonstrează în prezent în Piaţa Universităţii) va ieşi în stradă şi pentru a cere blocarea investiţiilor la reactoarele atomoelectrice de la Cernavodă.
Şi câte şi mai câte…
Orice e posibil, iar Roşia Montană, odată ce Guvernul şi Parlamentul au dovedit că pot fugi mai iute decât maidanezii alergaţi de hingheri, va deveni curând o temă de plan secund, pentru a fi eclipsată de una nouă, încă una şi încă una.
S-a pregătit Guvernul pentru un asemenea scenariu? Are Parlamentul în vedere o astfel de posibilitate?
Au Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor şi Cabinetul prim-ministrului răspunsuri adecvate la eventuala extindere a contestării asupra unor sectoare strategice şi vitale pentru dezvoltarea României?
Dacă nu, atunci ce mai caută actualul Guvern la cârma ţării?
Al doilea lucru strigător la cer este cum s-a ajuns aici.
Cum s-a ajuns ca Executivul condus de Victor Ponta şi coaliţia numită USL să se trezească dintr-o dată cu proteste de stradă mult, dar mult mai ample decât cele care i-au vizat pe Traian Băsescu şi Emil Boc anul trecut?
Nu a fost complicat, ci uluitor de simplu: USL a abordat proiectul Roşia Montană şi explorarea/exploatarea depozitelor de şist 100% electoral.
Au făcut astfel şi când au fost în opoziţie, dar şi după ce au ajuns la putere.
În orice ţară normală, deschiderea unor exploatări de asemenea anvergură – din punct de vedere al siguranţei mediului, economic şi strategic (vor conta inclusiv în creionarea politicii externe a României) – nu poate fi tratată exclusiv electoral.
Există peste tot populism şi peste tot în lume partidele caută să exploateze în propriul beneficiu asemenea teme, dar toate au o limită, iar ponderea factorului electoral rămâne tolerabilă.
Nu a fost cazul în România, unde USL a dus discuţiile despre Roşia Montanăşi şisturile la nivel de maidan, pentru ca acum, la guvernare fiind, să caute soluţii pe măsură.
Pentru că îl considerau un obiectiv drag inamicului Traian Băsescu, cât au fost în opoziţie socialiştii lui Ponta şi liberalii lui Antonescu au respins viguros proiectul Roşia Montană
Ca să aflăm, mai nou, de la oamenii din comuna respectivă, că, tot în acea perioadă, parlamentarii USL le promiteau că vor da drumul investiţiei.
Aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată când a fost vorba de un subiect “contaminat” de “băsism”, şi în cazul Roşia Montană au lipsit argumentele şi intrarea în profunzimea subiectului, discursurile lui Ponta şi Antonescu mărginindu-se la drăguţul de “huo!”.
Că aveau un plan secret, ascuns de ochii publicului până să ajungă la guvernare, a devenit ulterior străveziu chiar şi pentru cei care iniţial n-au vrut să creadă şi să vadă.
Dar, vorba aia, votu’-i bun şi când îl plăteşti cu puiu’, şi când scoli morţii din cimitirele Munteniei, şi când păcăleşti o ţară-ntreagă pe tema Roşia Montană.
Aduceţi-vă aminte că nu mai departe de 2010, 2011 şi 2012 trăiam în ţara în care USL îi acuza pe Băsescu, Boc şi Ungureanu că vor să vândă ţara şi, pentru că îi huiduiau pe cei trei, huiduiau la pachet şi FMI, UE, SUA.
O făceau din clacul pur electoral, iar în final au avut câştig de cauză, trecând din opoziţie la putere.
Dar electoral au acţionat şi de când au ajuns la guvernare.
Brusc, Ponta s-a trezit că are nevoie de coabitare cu Băsescu şi tot brusc Ponta şi Antonescu s-au trezit că e bine să lucreze cu FMI, cu UE, cu SUA, chiar dacă în timpul crizei politice din vara lui 2012 le tratau cu imprecaţii.
Nu în ultimul rând, în mod subit şi-au dat seama că au nevoie şi de Roşia Montană.
Să nu credeţi că au făcut toate astea din respect pentru interesul naţional şi înţelegând implicaţiile strategice.
Nu, au făcut-o pentru a rezista până la următoarea rundă de alegeri – europarlamentare, dar mai ales prezidenţiale.
Şi-au schimbat cu 180 de grade atitudinea pentru că sperau să facă rost de câteva mii de locuri de muncăşi să aducă în ţară nişte miliarde sub formă de investiţii străine, împrumuturi, fonduri europene, disperaţi că actuala curbă a şomajului şi prăbuşirea intrărilor străine de capital contrastează flagrant cu laptele şi mierea promise în programul de guvernare.
Totodată, au făcut-o pentru a beneficia de sprijin internaţional.
Încordarea lui Victor Ponta din aceste zile şi vântul pe care-l simte în fostele plete Crin Antonescu sunt doar ultimele indicii că aceşti oameni politici n-au alt interes şi nici altă disponibilitate în a rezolva cazul Roşia Montanăşi alte dosare de importanţa aceasta altfel decât în cheie electorală.
Alege-s-ar orice de ele, doar să nu pierd eu voturi!- îşi zice Ponta astăzi.
Alege-s-ar orice de ele, doar să câştig şi eu voturi! – îşi scuipă şi Antonescu în sân.
Alege-s-ar orice de ele, doar să nu intru la puşcărie! – sună zilele astea şi doina lui Dan Voiculescu.
Atât, nimic mai mult.
Este de presupus că lipsa de coerenţă şi lipsa de substanţă vor fi pentru USL mai nocive decât cianurile.
Dar nu de grija alianţei dintre socialişti, liberali, conservatori şi prostituatele politice de la UNPR ar trebui să ne fie somnul tulburat, ci de consceinţele pe termen lung, după asemenea semnale transmise de România în afara graniţelor.
Dar cine, din birourile actualei puteri, să priceapă analizele după care se vor ghida cancelariile din Vest şi cea de la Răsărit?
Antonescu nu ştie engleză; Ponta, chiar dacă o citeşte şi-o vorbeşte, urmăreşte cu greu firul logic; în fine, Corlăţean nu s-ar încumeta să se mai apuce de rusă, limbajul banal de protocol fiindu-i de ajuns.
P.S.: Jocul politic din interiorul USL se vede şi din modul în care PNL şi PSD se poziţionează faţă de manifestanţii care se strâng seară de seară în Capitală.
Ministrul liberal de Interne a recunoscut pentru Gândul că a decis, el personal, să-i lase să blocheze circulaţia în centru pentru că-i place că sunt civilizaţi.
Atitudinea lui Radu Stroe este perfect sincronă cu strategia şefului său de partid, Crin Antonescu, de a se apropia de protestatari şi de a juca rolul omului politic care sprijină poporul în faţa Guvernului.
De cealaltă parte, două personaje pe care experienţa le-a făcut să miroasă pericolul de la distanţă – Ion Iliescu şi Adrian Năstase – au sugerat deja public ceea ce Ponta încă nu poate să spună: că n-ar prea fi în regulă lejeritatea cu care Jandarmeria, controlată de ministrul PNL, îi lasă pe manifestanţi să se desfăşoare şi că ar exista pericolul ca totul să degenereze şi să prindă USL într-o morişcă greu de oprit.
