Panica instalată printre investitorii din întreaga lume, care a dus la prăbuşirea burselor la un nivel apropiat de cel atins după izbucnirea crizei financiare, vine ca o nouă confirmare că pericolul declanşării unei noi crize economice mondiale este cât se poate de real. Pentru România, implicaţiile unui asemenea scenariu sunt cu atât mai grave cu cât epicentrul cutremurului care zgâlţâie din ce în ce mai tare economia globală se află la doi paşi de noi. Dacă precedenta criză a avut ca punct de plecare SUA, de această dată butoiul cu pulbere îl reprezintă cheltuielile scăpate de sub control ale câtorva state europene, pe care nici instituţiile UE, nici FMI nu le-ar putea salva de faliment dacă situaţia se înrăutăţeşte.
Efortul de a menţine Grecia pe linia de plutire va părea o joacă de copii în comparaţie cu resursele pe care le-ar necesita salvarea Italiei, ale cărei datorii suverane însumează nu mai puţin de 1,9 trilioane de euro, adică de trei ori mai mult decât datoriile cumulate ale Greciei, Irlandei şi Portugaliei şi aproape de opt ori mai mult decât suma pe care o are la dispoziţie Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară. Şi nu doar datoria publică a Italiei le dă frisoane oficialilor de la Bruxelles şi investitorilor din întreaga lume, ci şi cea a Spaniei şi, mai nou, cea a Franţei.
Ce înseamnă asta pentru România? O dublă veste proastă. Dacă situaţia economică internaţională continuă să se deterioreze ca urmare a riscurilor care planează asupra economiei europene, suprapuse peste temerile generate de situaţia din ce în ce mai şubredă din Statele Unite, vor fi afectate intrările de capital străin, exporturile şi vor scădea şi mai mult sumele de bani trimise acasă de milioanele de români care muncesc în străinătate. Mai grav, va fi din ce în ce mai greu (scump) să ne împrumutăm cu miliardele de euro de care avem nevoie pentru a face faţă cheltuielilor publice pe care în prezent nu le acoperim din resurse interne. Concluzia, pe scurt: obligaţia de a ţine costurile statului şi cele sociale sub control nu numai că nu poate fi relaxată, după cum lasă să se înţeleagă unii politicieni care s-au apucat să promită o creştere a salariilor bugetarilor, ci ar trebui să devină şi mai imperativă.
Vestea bună este că, spre deosebire de perioada 2007-2008, agenda actualului Guvern este dominată de măsuri care se înscriu în logica reducerii cheltuielilor publice, a menţinerii lor în limitele impuse de capacitatea economiei private de a genera venituri şi a dirijării resurselor către investiţii. Vestea proastă este că aceste măsuri nu au fost aplicate susţinut mai devreme, situaţie în care am fi avut o şansă reală să privim acest al doilea val al crizei de la înălţimea unor cifre care să ateste o însănătoşire de substanţă a economiei – aşa cum se întâmplă în ţările baltice, care, după măsurile dure şi rapide de corecţie pe care le-au aplicat, se află mai degrabă în tabăra Germaniei decât în cea a Greciei.
Vestea şi mai proastă este că apropierea alegerilor face din ce în ce mai dificilă implementarea reformei într-un ritm susţinut, care să permită atingerea ţintelor dorite şi să ne protejeze în cazul unei noi recesiuni. Acest obstacol nu este unul extern, ci vine chiar din interiorul puterii. Lui i se adaugă adesea şi nepriceperea de a planifica, executa şi comunica decizii manageriale de anvergură, care afectează zeci, sute de mii de oameni. Modul în care sunt puse în practică şi cele mai lăudabile iniţiative influenţează decisiv modul în care majoritatea românilor înţeleg şi acceptă necesitatea schimbărilor.
În contextul în care, la alegerile de anul viitor, marea majoritate a baronilor locali, de la Liviu Dragnea la Marian Oprişan, de la Ion Prioteasa la Florin Popescu, de la Radu Mazăre la Antonie Solomon, vor obţine încă o dată, fără emoţii, şefia consiliilor judeţene sau a primăriilor pe care le conduc, votaţi de 60%, 70% sau chiar 80% din alegători, după cum arată sondajele, mulţi lideri PDL se uită chiorâş la planurile Guvernului de a concedia 10.000 de poliţişti sau de a reduce drastic cheltuielile din sănătate.
Nici unul dintre baronii locali, inclusiv cei din coaliţia de la putere, nu a ajuns să fie adulat de mulţimile care şi i-ar dori conducători pe viaţă promovând politici cumpătate sau strategii complexe care să ducă la creşterea numărului de investitori privaţi şi a locurilor de muncă în judeţele sau oraşele lor. Reţeta succesului lor este exact pe dos. Cu cât s-au dovedit mai populişti şi mai risipitori cu banul public, cu atât au fost mai iubiţi de cei de care, de fapt, îşi băteau joc. Cu cât au furat mai mult, cu atât au fost mai stimaţi de cei ce vedeau în ei adevăratele modele de succes ale României. Tot ce li se cere să facă în schimbul acestui devotament pervers este ca din când în când să le mai arunce şi lor câte o ciozvârtă, o pungă cu zahăr şi ulei, un plic cu bani, o dată la patru ani, sau câte un festival al modei cuplat cu o paradă de samba mioritică şi o defilare în uniformă de nazist.
Mulţi lideri ai coaliţiei de guvernământ, care tânjesc după popularitatea unui Mazăre sau Oprişan ori au câştigat voturi în trecut prin aceleaşi metode, pun deja presiune pe Guvern pentru a temporiza şi îndulci toate deciziile care calcă pe nervi un număr mare de alegători. Sau măcar să ofere ceva veşti bune la schimb, o speranţă, chiar şi trei sferturi goală, cum a fost cea despre creşterea salariilor bugetarilor. Paradoxal însă, nu opoziţia populistă din interiorul partidelor de la putere este cea care compromite bunele intenţii ale guvernării şi, implicit, şansele tuturor de a scăpa de pietrele de moară pe care un stat ineficient le atârnă de gâtul fiecăruia dintre noi. Oricât de prosteşti, vorbele nu pot face la fel de mult rău precum faptele. Iar faptele sunt în mâna miniştrilor.
Să luăm exemplul Ministerului de Interne, care se pregăteşte de trei luni să dea afară 10.000 de angajaţi. Tot ceea ce ministrul Igaş şi subalternii săi au comunicat din luna mai încoace despre restructurare este că în final vor rămâne 130.000 de salariaţi, că în luna august au loc evaluările şi, declaraţiile-surpriză din ultimele zile, că aproximativ 30.000 de angajaţi au intrat în sistem prin corupţie sau prin nepotism, fără a avea pregătirea necesară. Dacă la asta se rezumă toată strategia de restructurare a Ministerului de Interne, nici premierul, nici preşedintele nu trebuie să se mire că PDL nu reuşeşte să crească în sondaje.
Iar dacă există totuşi o analiză şi un plan serios de reformare a uneia dintre cele mai importante instituţii, când o să aflăm ce conţine? Când şi de la cine o să afle cetăţenii dacă actuala administraţie taie ca un chirurg profesionist sau ca doctorul Ciomu?
Prima întrebare pe care şi-o pun toţi cei pe care îi interesează cum gândesc administratorii statului român şi cum îi cheltuiesc banii din impozite este cum va fi redusă organigrama Ministerului de Interne astfel încât statul să poată asigura în continuare siguranţa cetăţenilor. Iar răspunsul pe care ar vrea să-l audă, bazat pe argumente şi cifre, nu scos din burtă, ar trebui să rezulte dintr-o analiză atentă, care a identificat posturile redundante şi activităţile care pot fi acoperite de un număr mai mic de oameni. Doar după ce conducerea ministerului explică cum a reuşit să reorganizeze instituţia astfel încât ea să funcţioneze cel puţin la fel de bine ca şi până acum, dar cu mai puţini bani, are sens discuţia despre calitatea şi modul de selecţie a oamenilor care ocupă fiecare poziţie din organigramă. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor: întâi se stabilesc funcţiunile, activităţile şi procedurile unei organizaţii, astfel încât ele să asigure îndeplinirea misiunii sale, şi după aceea se aleg oamenii care le execută. Nu invers.
Ce se înţelege din discursul ministrului Igaş este că reforma de la Interne are ca motiv eliminarea incompetenţilor şi celor angajaţi pe pile. Şi nu ar fi nimic rău în asta, este un obiectiv valid. Dar, dacă e aşa şi cu ajutorul „a ceea ce cunoaşte şi simte” a identificat 30.000 de angajaţi în această situaţie, de ce se rezumă la a concedia doar 10.000? După ce criteriu moral sau profesional va alege care angajat „pe baze clientelare” şi incompetent trebuie să plece şi care să rămână? Şi cum justifică în faţa opiniei faptul că după „marea reformă” în minister vor rămâne totuşi 20.000 de angajaţi care şi-au obţinut slujbele fraudulos? Într-o instituţie care exact cu depistarea fraudei se ocupă! Ce autoritate morală mai are ministerul lui Igaş în a impune respectarea legii când el recunoaşte public că 20% din personalul instituţiei este compus din infractori?!
Să ne înţelegem, nu faptul că a dezvăluit o asemenea situaţie este problema. Din contră, este un lucru foarte bun. Dar ce are de gând să facă în această privinţă? Pentru că din discursul său reiese că singurul instrument pus în mişcare îl reprezintă evaluările profesionale, pe bază de examen oral. Dacă la asta se va rezuma toată analiza resurselor umane, are şi avem o mare problemă. Nu poţi să ignori o problemă de legalitate mascând-o cu una de competenţă. Nu poţi să faci un talmeş-balmeş din reorganizarea unei instituţii care oricum stă pe un butoi de pulbere. Cele două comandamente, eficientizarea şi intrarea în legalitate, trebuie analizate, tratate şi comunicate ca teme care au puncte în comun, dar totuşi separate.
Cei ce i-au pus la dispoziţie informaţiile pe baza cărora a concluzionat că 30.000 de angajaţi au intrat pe „portiţe laterale” trebuie să meargă până la capăt şi să producă dovezi care să ducă la anchetarea măcar a unei mari părţi din cei care au acceptat angajările pe bani sau favoritisme. Altfel, şi această afirmaţie se va adăuga la alte zeci similare făcute în trecut, despre vilele generalilor, despre averile lor, despre avansările pe bani, care, deşi reale, au rămas neinvestigate până la capăt, dar care au contribuit la decredibilizarea ministerului şi la inducerea sentimentului în rândul angajaţilor că pot încălca legea pentru că nu vor păţi nimic.
Rateurile ministrului Igaş sunt şi rateurile Guvernului. Toate încercările de asanare a unor instituţii care de zeci de ani încoace s-au bucurat de imunitate totală au generat şi vor genera numeroase proteste din partea celor ce îşi pierd privilegiile sau sunt obligaţi să accepte alte reguli. Ele vor fi amplificate până la paroxism de politicienii care câştigă de pe urma nemulţumirilor lor. Singura şansă ca aceste măsuri să nu se transforme şi mai mult într-o sursă de nemulţumire generală, care să ducă la ignorarea totală a motivaţiilor corecte şi a efectelor lor pozitive şi necesare, este ca ele să fie executate şi comunicate profesionist. Ceea ce acum nu se întâmplă.
Agravarea problemelor economice internaţionale reprezintă un nou argument că decizia actualei puteri de a continua tăierea cheltuielilor publice şi concedierile în sectorul de stat este corectă. Iar numărul celor care, deşi s-au săturat să audă de salarii reduse şi oameni daţi afară, acceptă că nu avem altă şansă decât să înghiţim mai departe pilule amare este în creştere. Sunt românii responsabili, care privesc mai atent la viitor şi care nu aşteaptă nici pomeni electorale, nici circ, dar care cer, în schimb, să fie respectaţi şi să nu le fie jignită inteligenţa.
Acest segment al societăţii este insuficient de mare ca să blocheze ascensiunea politicienilor populişti, dar îndeajuns de numeros ca să îi păstreze în ecuaţia puterii pe cei care încearcă să aşeze lucrurile în ordinea firească, aceea după care îşi ghidează şi ei vieţile şi carierele. Cu toate acestea, întocmai ca şi până acum, ei nu vor deveni solidari cu planurile puterii dacă demnitarii care le pun în practică nu îi conving că ştiu ce fac.
Cei mai mulţi dintre ei nu au o problemă cu faptul că ministrul Igaş şi-a finalizat studiile la seral şi că şi-a luat bacalaureatul la 24 de ani. Dar îi îngrijorează capacitatea lui şi a altor miniştri de a conceptualiza şi de a executa reformarea unor instituţii extrem de importante. Cu toţii ştiu că, din păcate, problemele miniştrilor nu sunt doar ale lor şi ale partidelor din care fac parte. Sunt şi ale ţării. Superficialitatea, lipsa de pregătire şi dedicaţie a unora dintre cei ce ne conduc pot face ca România să rateze o reformă care pe zi ce trece devine tot mai necesară. Din acest motiv, nu pot fi evaluaţi cu indulgenţă.
