PSD, cel mai mare partid din România post-decembristă, este azi, mai mult ca oricând, un producător de instabilitate și un finanțator de forță al manifestărilor acesteia.
Motorul are două curele principale de transmisie.
*Prin baroni, se acționează pe partea legislativă, economică și cea a justiției.
Începând cu nefasta epocă Năstase, acești aristocrați ai furtului organizat de bani publici au devenit o adevărată instituție, totul într-o țară în care instituțiile statului deveneau programatic tot mai fragile.
De ce anume pot fi în stare și cât de departe ar fi dispuși să meargă s-a văzut la modul străveziu odată cu primăvara lui 2012, când PSD, prin gheara numită USL, a preluat puterea.
A urmat un an plin, 2013, și traversăm un 2014 începând cu finele căruia, în funcție de rezultatul alegerilor prezidențiale, am putea asista la zorii unei noi perioade sde gri intens.
*Pe de altă parte, se acționează prin rebelii de tip post-vadimist, precum proaspătul parlamentar demisionar Bogdan Diaconu.
Tânăr, cu discurs revanșard și un potențial magnetism la masele călite în prealabil la focul Antenei 3 și al RTV, acest politician fără CV, dar apărut de nicăieri, are acum posibilitatea de a hrăni cu steroizi frustrările unei mase, generoase numeric, de cetățeni care se simt înșelați de prestația politicienilor din ultimii 25 de ani.
Uneori discret, alteori plini de efervescență, asemenea indivizi acoperă în PSD linia gestionării relației cu minoritățile naționale, în special cea maghiară.
Totuși, să nu credeți cumva că odată cu tovarășul Diaconu au plecat toate clonele sale din cel mai mare partid, lăsând brusc vacante posturile diviziei care acționa de ani de zile în spatele frontului!
Revenind, însă, până acum rolul lor păruse a se rezuma la a capta electoratul rămas cumva nereprezentat la vârf după sublimarea PRM și PUNR.
Dar evoluțiile de ultimă oră, la originile cărora se află ambițiile expansioniste ale regimului de la Kremlin, au făcut ca o parte a sectorului însărcinat cu direcționarea „adecvată” a patriotismului rudimentar să iasă agresiv la lumină, rupându-se la nevoie de PSD pentru a fonda un nou partid.
Un partid care, prin însăși titulatura sa (Partidul România Unită), nemaipomenind și de liniile generale ale discursului liderului său, Bogdan Diaconu, aduce mai degrabă cu o filială a formațiunii patronate de Vladimir Putin la Moscova (Partidul Rusia Unită).
În context, interesant de semnalat nu este doar faptul că Diaconu a plecat pe 20 august din PSD pentru a resădi românismul în români, ci mai cu seamă că totul a fost învăluit într-o mare de liniște, grație “înțelegătorilor” săi foști colegi de partid aflat la guvernare.
Social-democrații nu s-au arătat deranjați nici de plecarea parlamentarului lor într-un an atât de încărcat electoral și nici de cuvintele care au precedat și apoi însoțit anunțul desprinderii.
În același timp, nici nu putem acuza PSD de crâncenă inconsecvență în raport cu acest mic Putin autohton, din moment ce formațiunea condusă de Victor Ponta și însuși candidatul la prezidențiale, premierul Victor Ponta, i-au tolerat respectivului toate, dar toate, ieșirile în decor.
Ieșiri pe care omul le-a avut de-a lungul timpului fie via Vocea Rusiei, fie prin comunicatele de presă de până acum, comunicate ce aveau aerul de a fi fost redactate la Școala de Extremism Avansat, cu sediul, eventual, la Moscova.
Dar un partid ca PSD, care nu a trecut nici măcar o clipă prin reforme interne care să-l compatibilizeze cu spectrul statului de drept, nici nu putea aduce alt soi de servicii României și partenerilor ei strategici.
Iar în actuala conjunctură regională nici că se putea o developare mai curată a acestor tare.
Prin urmare, triumfalismul celor care anunțau din toți plămânii, mai ales în preajma europarlamentarelor, că României multe i se pot reproșa, dar nu și păcatul existenței unor curente în curs de coagulare sub forme maligne, care pot varia de la Frontul Național francez, la Jobbik-ul unguresc, pierde substanțial în greutate.
Iar cât privește strict PSD, se poate observa un lucru: și ideile generale întreținute și finanțate prin diverse canale media direct de către baroni (un stat de drept mai strâmb, o justiție “mai atentă”, o economie mai centralizată și o transparență decizională mai opacă), dar și „renașterea” anunțată de Bogdan Diaconu și al său Partid România Unită sunt, toate, niște subteme cultivate sistematic de propaganda rusă, cu bătaie nu doar pe plan intern, ci și în restul Europei (de Est, Centrală și de Vest).
Dosarul ucrainean este doar proba eficienței cu care au fost și exploatate atunci când trenul istoriei a sosit în gară.
În esență, avem de-a face cu o narațiune scrijelită cu gloanțe adevărate de către falși rebeli.
Cine nu observă la timp indiciile lăsate în timpul acestui marș narativ sfârșește prin a se abona la calitatea de victimă sigură.
Și din aceste considerente, ca și din unele ce țin mai degrabă de o neșansă istorico-geografică, Ucraina a devenit în zilele noastre primul miel supus încercării supreme.
Totuși, dacă agenda post-sovietică a baronilor ucraineni ar fi rămas în timp util fără file și, concomitent, gestionarea relației cu cea mai mare minoritate a țării, în cazul respectiv cea rusă, nu ar fi fost lăsată în seama unor matrioshka locale, cu siguranță veștile care vin azi de la Kiev și Donețk ar fi fost mult mai benigne.
