Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

După 30 de ani...

Marius Ghilezan Actualizat: 22.05.2020 - 08:18
Marius Ghilezan

Treizeci de ani de la alegerile din Duminica Orbului. Cum am evoluat? Ce s-a schimbat, în afara îmbătrânirii generaţiei revoluţiei?

Share

 

Într-o emisiune moderată de Radu Popa, pe site-ul “Evenimentul istoric”, am fost nevoit să recunosc că în 1990 trăiam într-o bulă. În bula anticomunismului.

Colegul meu Mirel Curea s-a jupuit de crezul vechi şi a mărturisit că e un tefelist bătrân. Îşi dă seama, după 30 de ani, că a stat degeaba în Piaţa Universităţii?

Eu căram la Bucureşti semnăturile pentru Proclamaţia de la Timişoara. Eram nişte frumoşi nebuni ai cauzei capitaliste, fără să fim pregătiţi pentru o nouă epocă.

Să fim serioşi! Oare nu le-am făcut jocul, lor celor anti-occident?

Nimeni nu era pregătit în anii ’90 pentru o piaţă liberă, concurenţială, profund integrată valorilor occidentale.

Noi visam cu ochi deschişi. Voiam să aducem occidentul mai aproape de noi.

Dacă azi spun unui tânăr că prima oară când am ajuns la Viena, în martie 1990, am pupat asfaltul? Râde de mine. Ce aspiraţii mici aveam.

Fiecare generaţie are un ideal. Noi luptam cu nomenclatura. Cu Securitatea. Astăzi, după 30 de ani, generaţiile mai noi se dau cu genunchii de asfalt pentru cărăbuşii salvaţi din  vâltoarea autostrăzilor.

Noi credeam că supravieţuitorii din munţi trebuie să stea în Panthenonul noii construcţii statale, astăzi, mai tinerii luptei, ar face din plăcuţele suedeze arsenal de luptă.

Fiecare generaţie cu timpii săi pierduţi

Poate că la timpul respectiv nu ne-am dat seama că am fost strâmtoraţi cu de-a sila într-o enclavă, pentru ca Ion Iliescu să ia peste 70% din voturi. Poate că am fost naivi crezând că extragem răul din societate cu Punctul 8. Poate nişte fraieri.

În timp ce apăram baricada de la Universitate, alţii îşi clădeau imperii financiare. Mulţi dintre marii capitalişti de azi sunt foştii securişti.

Atunci, la vremea luptei noaste, niciun coşmar nu ne-ar fi putut descrie sumbra adunare a capitalului în mâinile celor care şi-au făcut afet de tun împotriva capitalismului, în timpul în care-l slujeau pe Ceauşescu.

Perfidul cleşte al corectitudinii politice a cuprins tânăra generaţie, aşa cum gripa creează o contagiune în masă.

Am crezut în misiunea noastră eroică

Dar ce pot recunoaşte cu mâna pe inimă, e că am crezut din toată fiinţa noastră în misiunea încredinţată de Dumnezeu. Diferit faţă de luptătorii de azi, mai pensaţi şi mai pudraţi pe năsucuri, noi n-am înjurat, nu am stigmatizat pe nimeni. Nu am fost justiţiarii cauzei. Ne-am bucurat în universul nostru restrâns.

Cât de naivi am fost? Am crezut în mai 1990 că dacă “România liberă” vinde 800.000 de exemplare, iar “Dreptatea - organ de luptă contra comunismului,” 200.000, numai noi jurnaliştii de opoziţie aducem un milion de voturi. N-a fost să fie. Pe vremea aceea, lumea credea că Ion Raţiu umblă cu fluturele la gât, conform mărturiei lui Florian Bichir.

Astăzi noi vedem fluturele în fiecare pasăre care luptă în propria colivie.

Vocile lumii:

DAN ANDRONIC: Dacă m-aş gândi să scriu o carte, aş recunoaşte că Ion Iliescu a fost cel mai bun preşedinte.

Frustrările tinerei generaţii

Tinerii sunt azi frustraţi, deprimaţi umplu cabinetele de psihologie. Caută cauze pe care nici ei nu le înţeleg. Se duc mai mult după fentă, cum se zice în lumea fotbalului.

Nevaccinaţi împotriva virusurilor ideologice (deh, părinţii făceau bani, nu se ocupau de astfel de acţiuni de imunizare), tinerii în blue-jeans rupţi au fost pradă uşoară colonialiştilor, cei care au declanşat o luptă globală pentru seducerea şi intoxicarea organismelor nepregătite de apărare.

Capcana enclavizării: lupta pentru o cauză

Globalismul a cuprins şi tinerii români. Pentru că nu e fashion să li se spună neomarxişti. le-au zis să poarte particula progresişti.

Şmecheria se vede de pe lună.

Violul săvârşit în grup nu e revendicat de nimeni. Agresorii stau ascunşi. Fie în algoritmi, fie în rebotezatele drepturi ale omului.

"Toate au fost la timpul lor ceva exagerat..."

Milenariştilor (aşa li se spune corporatiştilor de corpocraţi n.a.) li s-a predicat din amvonul noii corectitudini politice că valorile sunt un moft capitalist, că lor li se pune pe tavă o lume nouă, în care binele apare în grup, nu în tradiţionala familie, că proprietatea e un moft (exact aşa spunea şi Ion Iliescu, prin anii 1990 n.a.) şi că eliberarea de tradiţii se face musai prin participări la cauze.

Viaţa generaţiei noi e plină de e-uri. De intermediari ai binelui. Surogatele fericirii sunt servite prin IQ-ads. Inteligenţei emoţionale li se interpune bubonica ciumă a inteligenţei artificiale.

De prea mult bine, la ei e totul boring. Turtele dulci n-au suficientă glucoză. Creveţii nu-s decorticaţi. Catedralele sunt resturi de civilizaţii moarte. Rubbensienele făpturi îs de modă veche. Acum îmburgeratele slănini şi ochelarii de cal sunt mărci înregistrate ale identităţii cool.

Blugii rupţi în genunchi şi încălţatul fără ciorapi, de să se vadă crăcanele, ţâţânii noi condiţii sociale, sunt mai căutaţi decât săpunul de trandafir odată.

Ce căutăm între tampoane?

Toate au fost la timpul lor ceva exagerat...vorba cântecului.

Dar niciodată o modă nu a stârnit atâtea patimi şi ranchiuni.

Dacă noi purtam odată pantaloni evazaţi e pentru că şozul acelor vremuri era riposta la cele vechi. Simplele croieli de talie şi de azimut nu ne-au schimbat vorbele şi nici purtările în societate. Nu ne-am dat bătrânii şi catedralele pe copiii subnutriţi din Africa. N-am plecat să salvăm pitulicea din junglă, lăsând străbunica în patul de azil.

Azi se poartă tatuaje, ieri se purtau dantele. Perucile în curcubeu au luat locul pletelor de altă dată.

Există o constantă între generaţii: încătuşarea într-o cauză.

Să nu uităm să ne ţinem echilibrul, ceea mai grea misiune pentru cei aflaţi între tampoane.