Când în fine, după opt ani de amor, Cristi şi Alina şi-au unit destinele în faţa Autostivuitorului (căutaţi „Borcea Autostivuitorul” pe Google dacă aţi ratat faza), presa răuvoitoare şi invidioasă nu ştie ce să mai spună: spălare de bani sau evaziune fiscală?
Mai întâi, pornind de la ideea că ar fi fost supraevaluate cheltuielile pentru nuntă, s-a vorbit de spălare de bani, ceea ce… să fim serioşi! Un prăpădit de milion de euro, ce mare spălare de bani! Că şi naşul Gigi Becali se strica de râs explicând telefonic celor de la Realitatea cum e cu maşina de spălat şi detergenţii. Ei, dar pe urmă, când estimările au scăzut brusc de la un milion la două-trei sute de mii de euro, presa iarăşi a cârcotit: evaziune fiscală! Zvonuri fără nici un temei, inspirate eventual de prezenţa controversatului om de afaceri libanez Said Baaklini, cercetat de DIICOT pentru diverse, nu-i treaba noastră.
Interesante sunt scopurile preatelevizatului eveniment aşa cum au fost ele prezentate de ideologul-naş Gigi Becali. Au fost îndeplinite aceste scopuri? Cum?
Cică nunta lui Cristi Borcea a avut, în principal, un scop patriotic. Acum, când ţara se zvârcoleşte în criză, era necesar un „semnal de bogăţie”, care de unde să vină dacă nu de la cei bogaţi? Vorbea naşul Becali ca la carte, de ziceai că luni pieţele de capital din întreaga lume vor fi decisiv impulsionate de „semnalul de bogăţie” venit din România, de la nunta lui Borcea. Din păcate, bogaţii noştri sunt nişte prăpădiţi, iar semnalul lor de bogăţie este derizoriu. Verighetele mirilor, care ar fi costat 80.000 euro, nu valorează nici măcar cât o cravată de aur de la nunta romilor.
Un alt scop ar fi vizat esteticul şi educativul. Nunta trebuia să fie „ceva frumos”, „ceva elegant”, un exemplu pentru „cei de jos”. Şi aici sunt multe de spus. Corturile somptuoase amintesc în mod dezagreabil de… colonelul Gaddafi, de exemplu. Scaunele transparente, de fapt nişte scaune incomode, din plastic, nu făceau 250 euro bucata. Ţeapănă, greoaie, rochia miresei nu avea distincţie. Doina Levinţa ar fi realizat ceva incomparabil mai stilat şi mai personalizat, la mai puţin de jumătate din preţul vestitului libanez Zuhair Murad. Celebra Shakira, care a cerut 2 milioane, a fost înlocuită cu mai mulţi manelişti care, cu toţii, nu au costat mai mult de 50.000 euro. Baletul a fost asigurat de… naşul Becali. În asemenea condiţii, rafinamentul a rămas la nivel de poleială îndoielnică, iar „cei de jos” vor fi găsit o consolare constatând că lipsa bunului gust îi arde pe bogătaşi la pungă.
În fine, există şi o intenţie declarată a afirmării sociale a unui grup care încearcă să se erijeze în elită. Naşul Becali vorbea de scopuri nobiliare („ceva nobil”). Din păcate, nunta a pus în evidenţă prea multe pretenţii fără acoperire.
Dacă trufele nu sunt suficiente pentru toţi invitaţii, iar cârnaţii de Pleşcoi prisosesc, înseamnă că elita noastră se afirmă etalându-şi o opulenţă care nu înseamnă, deocamdată, nici forţă economică, nici rafinament. Nunta lui Cristi Borcea este reprezentativă pentru acest stadiu incipient de formare şi afirmare a unei elite, pornind de la un grup specializat în fotbal. Au bani mulţi, dar insuficienţi, iar gestionarea lor rămâne problematică.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
