Lupta anticoruptie este incomparabil mai avansata decat cea antiincompetenta si antiimpostura, macar prin faptul ca este sprijinita de legi, de ceva institutii si, mai ales, de o mare popularitate. Probabil popularitatea se datoreaza faptului ca beneficiarii directi ai coruptiei sunt foarte putini, pe cand cei ai imposturii si incompetentei sunt foarte multi. In firmele private aceasta lupta a inceput mai demult, fireste, sau chiar a fost conditie de existenta. Acolo te paste falimentul. Un management incompetent si lucratorii incapabili te duc la sapa de lemn. Nu vreau sa fetisizez virtutile firmelor private. Acest fenomen de prevenire a imposturii si incompetentei are loc acolo unde exista concurenta. In conditii de monopol, standardele scad si preturile cresc (vezi de exemplu Apa Nova, Romtelecom). In conditiile in care protectia consumatorului sau a beneficiarului este cvasiinexistenta, standardele de performanta scad din nou (vezi de exemplu cazul unor universitati private). In sectorul public insa, aceasta lupta practic nici nu a inceput mai mult decat prin carcoteli interne si critici palide in presa.
Exista temeiuri serioase sa sustinem ca o societate are o dezvoltare generala libera, civilizata si prospera atunci cand regulile ei de baza sunt concurenta (indiferent de forma de proprietate), aplicarea standardelor profesionale, informarea corecta si protectia consumatorilor (beneficiarilor). Aceste reguli trebuie respectate indiferent de natura proprietatii, indiferent daca avem de-a face cu sectorul privat sau cu cel public.
Practicile cotidiene demonstreaza ca institutiile noastre sunt (inca!?) pervertite. La prima vedere, aceasta crasa pervertire are legatura doar cu coruptia sau macar cu lacomia si ambitia. Guvernele si primariile exista pentru interesele ministrilor, secretarilor de stat, directorilor, primarilor, consilierilor locali, nu ca sa administreze bani publici in interesul cetatenilor. Parlamentele exista pentru ca sa ofere un status care devine statu-quo pentru parlamentari, nu ca sa recepteze pertinent nevoile normative ale societatii. Sunt spitale care exista pentru ca sa aiba directori si sefi de clinici, nu ca sa trateze pacienti in conditii de nediscriminare si grija. Multe agentii nationale exista ca sa produca brosuri si sinecuri, nu ca sa preia si sa rezolve secvential problemele cetatenilor si ale grupurilor minoritare, mai ales ale celor nedreptatiti sau aflati in dificultate. Destule universitati (publice si private) exista ca sa aiba profesorii 3-7 norme plus status, nu ca sa produca specialisti contemporani si cunoastere la standardele actuale. La o a doua vedere insa, toate aceste pervertiri de sensuri au o relatie limpede si cu impostura si incompetenta. Prea multi parlamentari romani sunt pur si simplu impostori. Au ajuns pe liste fiindca au cotizat intens sau au facut sluj cui trebuie. Au ajuns in Parlament fiindca au mintit. Odata aflati acolo, dupa ce ca uneori nici nu vin, dar incaseaza lefuri, voteaza din obligatie legi concepute in Europa de Vest, cu exceptia celor care ar dauna direct intereselor lor (vezi cazul Proiectului Agentiei Nationale pentru Integritate), nascocesc legi care contrazic normele europene si propria Constitutie (vezi recent reintroducerea cenzurii in Legea Cultelor). Intrebati chestiuni elementare pe profilul comisiei parlamentare din care fac parte, demonstreaza ca habar nu au in ce ne integram, cate tari mai sunt in UE, cine conduce organismele UE si care sunt acestea, nici macar cati bani urmeaza sa primeasca tara careia ii fac legi si politici. Sa fi fost intrebati si despre strategii politice coerente postaderare pare deja prea mult. Primul ministru desemneaza un viitor comisar european caruia i s-au vazut coltii incompetentei din primele afirmatii (Varujan Vosganian) si se simte afin cu ministri care stralucesc prin nepricepere in politici pentru domeniul lor, la fel ca si multi primari si consilieri locali. La o analiza sumara, multe agentii nationale au conducatori si angajati care nu au nici o legatura de studii sau/si de activitate cu domeniul de expertiza cerut pentru scopurile specifice. Nimic din trecutul lor nu ii califica sa ocupe un post, dar o fac cu nonsalanta, in pur sistem clientelar si, mai grav, nu sunt dispusi sa invete nici dupa ce ocupa o pozitie si nici sa angajeze experti, tocmai fiindca acestia ar face un contrast prin care propria impostura ar aparea in intreaga “stralucire”.
La catedrele universitare se perinda, nu de putine ori (eufemistic vorbind), profesori cu diplome dubios obtinute si cu “opere” complet sau partial plagiate, fie cu intentie (caz de furt si impostura), fie fara intentie, fiindca nu cunosc reguli minime de cercetare si redactare academica (caz clar de incompetenta). Multi nu cunosc limbile documentarii in specialitate, nu stiu sa foloseasca sursele de informatii in format electronic si nu stiu ce se petrece in domeniul pe care pretind ca il reprezinta. Nu de putine ori ei sunt cei care conduc opunandu-se reformelor sub motivul: “Avem un invatamant minunat!”. Minunat pentru cine? In nici un caz pentru studentii pacaliti ca invata in 2007 ca in Europa lui 2007, ca sa poata intra in concurenta profesionala dincolo de spatiul “mioritic”.
Avem destule motive sa credem ca, odata declansata lupta antiimpostura si antiincompetenta (adica antipractici majoritare), opozitia fata de lupta anticoruptie o sa ne para palida si cumintica.
