Traian Băsescu trăieşte, zilele acestea, o umilire adâncă la văzul protestelor din zeci de oraşe şi localităţi declanşate de intempestivul şi injustul său atac asupra medicului Raed Arafat pe fondul controversatului proiect de reformă a sănătăţii. Cu ochii aţintiţi asupra vârfului Muntelui Austerităţii, salvamontistul prezidenţial n-a mai sesizat că pitoanele şi carabinierele au început să cedeze din cauza sarcinii prea mari.
În mod limpede, Traian Băsescu şi-a pierdut flerul pentru starea de spirit a naţiunii, altfel nu sărea să-l critice dur – în direct şi încă la unul dintre canalele TV nedragi sufletului domniei sale – pe unul dintre puţinii înalţi funcţio-nari ai statului care s-a bucurat, constant, de o reală apreciere din partea cetăţenilor. Raed Arafat a demisionat după ce a protestat iniţial fără succes în legătură cu „mercantilizarea” sistemului medical de urgenţă prin deschiderea acestui sector pentru companiile private. Cristian Preda nota de curând pe blogul său că preşedintele i se pare „de nerecunoscut” prin felul în care a gestionat şi tranşat chestiunea reformei sănătăţii. În plus, destui îşi vor fi adus aminte, zilele acestea, de usturătorul verdict al lui Andrei Pleşu despre „componenta plebee” a întâiului om în stat.
Preşedintele a căzut, s-ar zice, pradă unui fals sentiment de securitate, după o serie de victorii câştigate pe zgomotosul câmp de luptă al politicii autohtone – victorii care nu vor mai conta în clipa în care domnia sa va face bilanţul celor două mandate. Atât coaliţia de guvernare, cât şi principalul partid de guvernământ au rămas unite preponderent din cauza impopularelor politici sociale impuse. PDL şi-a adjudecat recent preşedinţia Senatului – un câştig strategic nepreţuit în zile nefaste ca acestea. În curând, Curtea Constituţională va decide dacă alegerile pot fi comasate sau nu. Între timp, DNA pare să fi ajuns obiectul unor manevre complicate. Iar cetăţenii, neuitaţi chiar complet, au fost încurajaţi în repetate rânduri şi prin varii voci să spere la apariţia unei forţe politice noi – mai inspirată şi inspirantă decât PDL.
În faţa amplelor proteste populare, asemenea exerciţii de gimnastică politică par, de-acum, nu doar futile, ci şi meschine. Din punct de vedere al populaţiei, preşedintele a ajuns să per-sonifice statul autist – surd la auzul plângerilor oamenilor, orb faţă de nevoile lor, dar cu instituţii doldora de politicieni şi funcţio-nari aroganţi şi incompetenţi. Acest re-zul-tat este deopotrivă ironic şi tragic, dat fiind că tocmai Traian Băsescu promisese anihilarea sistemului care-şi privilegiază membrii într-un mod de-a dreptul strigător la cer. Multe dintre impedimentele de care s-a lovit i-au fost puse, ce-i drept, în cale, altele însă au survenit exclusiv din vina domniei sale.
În faza incipientă a protestelor de stradă, Dan Andronic – între timp unul dintre spin-doctorii preşedintelui – compara, într-un articol de opinie, oarecum nonşalant manifestaţiile de la Bucureşti cu cele izbucnite în varii capitale occidentale de-a lungul anilor de criză. Privit din această perspectivă, ai crede că protestele din România echivalează, de fapt, cu o probă clară a unei mai bune integrări euro-atlantice a ţării – respectiv că, vezi Doamne, cetăţenii s-ar fi maturizat într‑atât, încât au ajuns să îşi someze instituţiile după un amplu proces de trezire şi upgradare a conştiinţei sociale.
Caracterul naţional al manifestaţiilor demonstrează fără echivoc imensul clivaj dintre guvernanţi şi societate. O presă preponderent inflamatoare a contribuit enorm la intensificarea furiei populare. Din start, unul dintre liderii opoziţiei s-a declarat făţiş în favoarea ideii de „suspendare în stradă” a preşedintelui – recte prin intermediul unor acţiuni eminamente în afara ordinii parlamentare. Băsescu se află în colimatorul adversarilor săi politici şi din mass-media de ani buni. Deşi l‑au încolţit de câteva ori, nu au reuşit niciodată să-i dea lovitura de graţie – pe care şi-a dat-o, până la urmă, singur, prin tentativa impunerii unei reforme a sănătăţii pe de o parte amendabilă într-o serie de puncte, pe de alta rămasă practic complet neexplicată.
Este tipic pentru opoziţia din România să se folosească din plin de tăvălugul protestelor, deşi proiectul de lege a fost retras, iar doctorul Arafat s-a reîn-tors la Ministerul Sănătăţii. Manifestaţiile sunt, desigur, mană cerească pentru USL – care de pes-te un an nu reuşeşte să convin-gă electoratul din cauza lipsei oricăror strategii de guvernare viabile. Dacă suspendarea lui Băsescu ajunge să fie decisă realmente de „stradă”, şi nu de un electorat chemat la urne, atunci România va fi înregistrat cel mai grav eşec democratic din perioada sa postdecembristă – dat fiind că ar demonstra lumii întregi că pe parcursul a 22 de ani nu a fost capabilă să clădească instituţii democratice sufi-cient de solide pentru a putea face faţă crizelor.
Iar succesorul lui Băsescu – indiferent cine va fi acesta – ar trebui să realizeze de pe acum că scaunul de la Cotroceni riscă să ajungă extrem de şubred, mai ales în condiţiile în care soluţiile actualei opoziţii sunt cel puţin la fel de neinspirate precum cele ale puterii. Până şi în situaţii de criză precum cea curentă, pe-ri-cu-loasă pentru România atât din punct de vedere al inves-titorilor, cât şi al pieţelor de capital, USL se arată inferioară preşedintelui, coborându-se la jocuri murdare în Parlamentul European. Prezentarea de informaţii trunchiate preşedintelui PE, Martin Schulz, şi liderului fracţiunii liberale, Graham Watson, strict în scopul delegitimării actualei puteri reprezintă un act de bravadă pueril-mişelesc – care, din păcate, îi discreditează însă nu doar liderii USL, ci ţara pe ansamblu. 
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
