România s-a pregătit pentru un tip de război, în timp ce realitatea venea deja cu alt manual. De fiecare dată când o dronă cade pe teritoriul României, statul român pare surprins. De data asta, a căzut pe un bloc și a distrus apartamente. Am văzut comunicate, ședințe, analize tehnice, explicații prudente și apeluri la calm. Se vorbește despre „monitorizare”, despre „investigații”, despre „coordonare cu aliații”. Dar, dacă știm că războiul e la graniță, de ce nu avem un sistem anti-dronă funcțional și vizibil?
România a tratat mult timp amenințarea dronelor ca pe un scenariu secundar. Apărarea a rămas legată de avioane, rachete, tancuri și sisteme clasice. Numai că războiul din Ucraina a schimbat complet regulile. Astăzi, conflictul modern se poartă cu dispozitive ieftine, rapide, greu detectabile și capabile să producă panică și distrugeri disproporționate.
Dronele au devenit arma perfectă a secolului XXI: costă puțin, circulă jos, pot evita radarul și creează insecuritate permanentă. Iar România, deși este stat NATO și are una dintre cele mai sensibile poziții strategice de pe flancul estic, pare că reacționează mereu după incident, niciodată înaintea lui.
În statele baltice și în Polonia există deja o cultură a reacției. Au înțeles că războiul hibrid nu îți cere permisiunea să înceapă. Și-au adaptat legile, au creat sisteme de bruiaj, au dezvoltat rețele de monitorizare și au permis armatei să acționeze imediat. Nu stau să întrebe dacă o dronă are intenții bune. O neutralizează. România, în schimb, pare captivă într-o combinație toxică de frică politică și inerție instituțională. Problema nu este că România nu are deloc capabilități. Există sisteme radar, există cooperare cu NATO, există supraveghere aeriană. Nu avem, însă, o arhitectură coerentă, modernă și integrată de apărare anti-dronă adaptată războiului actual. Iar asta se vede.
În ultimii ani, statul român a investit miliarde în tehnică militară grea. Dar amenințarea concretă de la frontieră a venit la altitudine joasă, în bucăți metalice care au căzut lângă case, în sate sau pe blocuri. Cu alte cuvinte, România s-a pregătit pentru un tip de război, în timp ce realitatea venea deja cu alt manual. În plus, există și o teamă politică evidentă: nimeni nu vrea să admită public că granița estică a NATO este vulnerabilă. De aceea, mesajele oficiale sunt adesea formulate într-un limbaj rece și minimalist, chiar și atunci când incidentele devin imposibil de ignorat. Statul român pare mereu cu un război în urmă. În timp ce lumea dezvoltă arme bazate pe inteligență artificială și sisteme autonome, noi încă discutăm dacă fragmentele căzute sunt sau nu „de proveniență” ostilă.
Între timp, cetățenii rămân cu aceeași senzație neliniștitoare: că România observă amenințările, le documentează, le explică… dar nu le oprește.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
