17.5 C
București
vineri, 17 septembrie 2021

Rețeaua intelectualilor / Săpuneala Hertei Müller, sfatul lui Michnik și slujirea pură

Poate vă întrebați de ce niciun scriitor român din haita intelectualilor de rețea nu a ajuns măcar pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură.

Scăpați din civilizația blugilor de la Comturism au sărit, după marea zăpăceală din Decembrie ’89, direct în cultura cremelor de fițe.

Dar cum arată un intelectual de rețea? Portretul unui astfel de invidid, legat cu sârme nevăzute, e lesne de descris. A rezistat prin cultură, pe timpul lui Ceaușescu, făcând disidență de salon. L-ar fi lins pe dictator, dar nu avea loc de Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Așa că și-a construit o disidență stingheră. Nu-l cunoștea nici vecinul de la bloc, altfel decât din postura de conțopist la comitetul de stat al culturii.  

Neoculturnicii siamezi și orgia literară

Destinul i-a hărăzit neoculturnicului să treacă prin școala lui Constantin Noica de la Păltiniș. Acolo, intelectualul aspirant la glorie a deprins abilitățiile “lucrăturii” în colective literare. “Tu mă lauzi pe mine, eu te laud pe tine!” “Te atacă un critic literar, cheamă haita intelectuală!”  Zis și făcut. Urzeala a devenit evidentă, odată cu înființarea Grupului de Dialog Social, la inițiativa ideologului comunist Silviu Brucan, un alt “disident” care zbura de la New-York la Moscova pe timpul dictaturii, cum zboară azi cocorii peste mări și peste țări.

Când trei neoculturnici se adună, se pune deja la cale o orgie literară, aveam să aflu odată ieșit din adolescență.

Rețeaua de la GDS și nașu’ Brucan

desen realizat de Ștefan Popa Popa’S

Membrii grupului de “dialog social” s-au prins în plasa de rețea. I-a vizitat George Soros. Au urmat burse în străinătate. Voiaje culturale. Sindrofii europene. Au atins climaxul social, exact când pletele gen Flower Power s-au rarefiat, iar civilii literari le-au putut descoperi vechile urme de la chipiuri.

Au strigat unii: „s-au desconspirat!” Vocile lor au devenit asurzitoare. Când cineva dezvăluia vreun nou cuib de cobre literare, asmuțeau avocații. Deschideau procese. Aprindeau cerul. Erau în stare să certe și universul, atunci când li se descarnau fețele de inorogi. Erau în stare să cheme în justiție și pe Mița Biciclista, ca să depună mărturie despre moravurile adversarilor.

Lupii tineri, tot în haită atacă

Căzută în ghearele lor sârmoase și pline de venin, victima își avea mereu destinul pecetluit. Doar că înaintările în vârstă și venirea lupilor deontologi, mai tineri și mai plăcuți regimentului unit cu Potomacul, i-a încurcat puțin.

A trebuit să apară Neopăturică, vasal al intereselor oengiste de prin pădurile străine, ca el, marele și neînțelesul filosof să se retragă din comitetul urzelilor colective de la GDS. Plictisit de Siegfried-ul său, prea tăcut și prea smiorcăit la drum de seară, s-a pus să facă ce știe mai bine. Un nou balamuc.  Pentru a-și vinde stocurile de cărți din depozite, a inventat o ceartă cu un fost camarad al rezistenței prin cultura despicatului firului în patru.

Și a reușit. E calificat. Chiar strălucit creator de tornade.

Cine le-a fost Învățător?

De multe ori, te întrebi ce destin le-a hărăzit, lor, intelectualilor de rețea, “învățătorul?” Cum de nu se otrăvesc cu propriul lor venin? Cine a întins plasa nevăzută?

O rețea, după cum se știe, e o încrengătură de interese, de indivizi emasculați, de dudui, purtătoare de farduri cu talent, de marțafoi în jiletcă, buni de dus la cimitirul cărților uitate al scriitorului spaniol Carlos Ruiz Zafón. O peltea cu unică misiune: de zăpăcit lumea, nu de convins.

Robotesc asemenea personajului lui Charlie Chaplin la fabrica de produs personaje. Servesc occidentul, cum servesc drojdierii berea. Contra unor mici beneficii, și-ar vinde și țințirimul unui dezvoltator imobiliar.

Fac parte din legiuni străine neamului, pe care încearcă să-l prostească, aducând în agenda publică teme paralele, la fel ca statul care le susține opera de trei parale.

Dacă ar exista o curte marțială, soldați ai diviziilor străine n-ar putea decât să pledeze vinovați. Descheiați la conturi și cu putirința leoarbă, de frică ar recunoaște tot.

Dar nu există încă voință pentru demantelarea rețelei.

Cititorul simte nevoia de a pătrunde în osuarul colectivului lor.

Încă de mic, am învățat de la Gloria Indrieș, singura din Universitatea București, care în timpul protestelor din 1956 a făcut pușcărie, restul colegilor s-au predat și au ajuns sus, până în comitetul central, că gașca literară de la noi e toxică, vitriolantă și devoratoare. Mi-a recomandat să-mi caut identitatea și să-mi descopăr misiunea dată de la Dumnezeu, dincolo de ei, cenacliștii.  

Când va fi destrămată rețeaua, atunci vom avea acces și la jurnalele interzise. Dar nu se întrevăd zorii acestei întâmplări firești. Vrem să știm cine suntem? Mai întâi să ne aflăm cine ne sunt învățătorii și ce obediențe au? La care Orient se închină? Sau de la care vest își primesc solda. De unde atât de mult neointernaționalism de gen și cohorte de limbă-plimbă?

Doar forța credinței va putea nimici post-adevărul.  

 

Vocile lumii

George Bacovia

poet

 

„Aici sunt eu / Un solitar, / Ce-a râs amar / Și-a plâns mereu./ U-al meu aspect / Făcea să mor /
Căci tuturor / Păream suspect,” sunt versurile poemului Epitaf al însinguratului de vocație George Bacovia (​1881 – 1957).

 

Săpuneala Hertei Müller și sfatul lui Michnik: “nu îmbrăca haina procurorului!”

Dacă un meloman nu știe rolul tastelor de la pian, cititorul de ziar vrea mai multe detalii când dă peste un nou arhetip.

Odată cu apariția textului „Baroane” din “Jurnalul Național,” apărut în vara anului 2004, politrucul Traian Băsescu l-a descoperit pe Mircea Cărtărescu. Până atunci, nu auzise de existența lui. La scurt timp, prin ICR, le-a creat latifundiarilor de rețea o feudă. S-au bălțat și lăbărțat pe bani publici, cât pot (ne)cuprinde zările.

Horia Roman Patapievici, filosoful de descompunere a πr2, a ajuns președintele unui for în care unul l-a tras pe celălalt, concursurile de proiecte fiind doar de formă.
Așa a revenit băiețașul din Primăverii, Vladimir Tismăneanu, în vilele de protocol ale defunctului partid comunist, de data asta schimbat la față și la stil, îmbrăcat în mantie anticomunistă.

Să ne fie cu pardon: din nevoia de tătuc, ‘telectualii au devenit băsiști

La lansarea volumului colectiv, din anul 2011, “O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu”, coordonat de Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu, am descoperit că niciunul dintre autori nu-și citise colegul de volum. S-au lăudat unul pe celălalt, fără a da măcar un citat.

Banii au curs de la stat. Operele mari s-au lăsat așteptate. Între timp au venit la București: Herta Müller, după ce a luat premiul Nobel pentru literatură pe anul 2009 și Adam Michnik.

Herta Müller i-a dat o lecție lui Liiceanu

Da față cu marele filosof Gabriel Liiceanu, Herta Müller a mărturisit că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa.

Dialogul dintre cei doi, de sub cupola Ateneului, a fost îndelung gustat de public.  “Mie îmi place mai mult să nu scriu,” replica timișorencei de Nobel a năucit de la început.

Era ziua de 27 septembrie 2010.

desen realizat de Ștefan Popa Popa’S

Gabriel Liiceanu i-a propus invitatei o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei față de dezrădăcinare, a ripostat, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, a insistat amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, a conchis, ca o smetie, Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea şi-a dat răspunsul: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine (…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”

Când laureata de Nobel a anunțat audiența că a fost dată afară din țară pe timpul comunismului, Gabriel Liiceanu, deloc curtenitor cu invitata, n-a găsit altceva decât să spună: “…unii au rămas cu insensibilităţile”. Laureata de Nobel a certat insensibilii rămași acasă, rezistenți prin cultură.

Pentru că săpuneala Hertei n-a fost de ajuns, Liiceanu l-a interpelat și pe disidentul polonez, Adam Michnik, invitatul lui Andrei Pleșu, tot la Ateneu, venit ulterior.

Filosoful, slujirea și haina procurorului

„Mi se pare riscant din partea Hertei să cerţi pe cei care nu au emigrat,” a sărit în apărarea filosofului român, disidentul polonez, cu ani de pușcărie, Adam Michnik, directorul gazetei Wyborcza, la a doua rundă de filosofie cu public.

Michnik a aprins zona sensibilă a intelectualilor rămași acasă, spre satisfacţia celor care l-au invitat: „Herta .Müller le-a reproşat intelectualilor că nu au fost eroi. Ceri de la tine să fii erou, nu de la alţii! E o atitudine foarte sovietică, foarte bolşevică.” Dinspre loja Humanitas, au plutit bezele de paradă. Privirea înaltă. Demnitate. Suveranitate în locul unde Galleron a pus temelia culturii române sub o cupola, notam atunci, în cronica evenimentului de grație.

Mi s-a părut că Adam Michnik nu a înţeles că a fost invitat pentru un joc de tease cat, după ce Herta Müller l-a umilit pe Liiceanu. I-a reproșat scrierile justițiare, cu referire la „Apel către lichele”. „Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului,” iar sala a rămas paf.

După ani, Gabriel Liiceanu a uitat sfaturile omologului polonez și a lansat conceptul filosofic de slujire pură, atunci când a fost întrebat dacă Laura Codruța Kovesi ar fi bună de președinte.

Ulterior, l-a decorat pe un fost torționar al pușcăriilor comuniste. A apelat mai mereu la justiție, de parcă judecătorii ar putea schimba caracterul omului. Fără haită, devine temător și nevricos.

Lupii tineri au învățat de la neoculturnici să activeze numai în rețea. Ascensiunea Corinei Șuteu reprezintă, nu doar pentru filosofi, un arhetip al devenirii. „Încremenirea în proiect” – sintagmă lansată de Gabriel Liiceanu – are prin ea un abstract.

 

Vocile lumii

Gabriel Liiceanu

Întrebat dacă Laura Codruța Kovesi ar putea deveni președinte, filosoful Gabriel Liiceanu a spus, la DigiTV, în 2018: “Prin comportamentul ei devine aproape o abstracție de slujire. Este slujirea.

Totdeauna am visat ca oamenii care ne reprezintă, aleși de noi și care sunt chemați să ne slujească, sunt slujitorii noștri, am obosit să spun asta, cum ar fi să apară un om care să fie slujirea pură. Eu nu cred că vrea ceva pentru ea. Este un om format în sosul justiției, care spune: legea, legea, legea”.

 

 

 

Marius Ghilezan
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a desconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
Ultima oră
Pe aceeași temă