Din 13,56 miliarde de euro alocate, România a atras în 4 ani, 6,4 miliarde de euro. Mai are timp până în august 2026 să aduca diferența de 7,1 miliarde de euro. De la observația economistului Radu Georgescu pornește o întrebare care, dincolo de ironia comparației cu un Campionat Mondial, ar trebui să ne incomodeze serios: cât din discursul public despre PNRR este strategie și cât este speranță fără fundament?
Cifrele nu au emoții și nici loialități politice. Ele arată simplu: în aproape patru ani s-a realizat puțin peste o treime din jaloane, iar acum ni se sugerează că restul ar putea fi bifate într-un interval de 6 luni. Nu trebuie să fii expert financiar ca să simți ruptura dintre ritmul trecut și promisiunea viitorului. Este o problemă de proporție, de coerență și, mai ales, de credibilitate.
Dacă pleacă miniștri, așa cum amenință premierul, nu e o miză. Schimbarea unor nume nu modifică automat capacitatea administrativă a statului. E mai ușor să personalizezi eșecul, decât să recunoști că sistemul în sine funcționează greoi: proceduri întârziate, licitații contestate, reforme asumate pe hârtie și blocate. Comparația cu Bulgaria este, de fapt, partea cea mai incomodă. Ea ne obligă să ieșim din reflexul autojustificării. Nu mai putem spune că regulile sunt prea dure sau că Bruxelles-ul e prea exigent, dacă altcineva reușește în același cadru. Diferența este de execuție, nu de context.
Cred că problema PNRR nu este doar una de timp, ci una de cultură administrativă. România reacționează, adesea, pe ultima sută de metri, mizând pe improvizație și pe accelerări spectaculoase, ca la sprint, nu ca la maraton.
Dincolo de logica dilemei dacă vom încasa sau nu cele 7,1 miliarde rămase, rămâne încă o lecție pe care timpul ne va arăta, dacă am învățat-o. România este provocată nu doar să „câștige” fondurile PNRR, ci să construiască mecanisme care să facă acest câștig sustenabil.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
