Trei ani de război în Ucraina și încă nu vedem un capăt clar al suferinței. Fiecare zi adaugă distrugeri, vieți frânte și un viitor tot mai nesigur pentru o regiune prinsă între trecutul imperial al Rusiei și ambiția europeană a Ucrainei. Dar cum va arăta pacea, dacă va veni? Și, mai ales, va fi o pace sau doar un armistițiu rece, așa cum istoria ne-a arătat de atâtea ori?
Negocierile, atunci când vor începe, nu vor fi despre dreptate, ci despre compromis. Ucraina nu poate accepta pierderea teritoriilor ocupate, fără a-și nega însăși suveranitatea, iar Rusia nu poate admite o retragere totală, fără a recunoaște eșecul unui război pe care să-l justifice cu o propagandă agresivă. Va fi o pace cu gust amar, una în care nici învingătorul, nici învinsul nu vor fi pe deplin mulțumiți.
Marii jucători sunt Trump și Xi, din umbră? China va juca rolul mediatorului de circumstanță, protejându-și interesele economice, firește. Iar Rusia va căuta să obțină fie o recunoaștere implicită a anexărilor, fie măcar un răgaz strategic pentru a se reface.
Donald Trump joacă o carte strategică periculoasă, dar calculată. El sugerează că va pune presiune pe Europa să-și asume propria securitate, lăsând astfel un vid pe care Rusia lui Putin abia așteaptă să-l exploateze. Fără lideri europeni cu viziune și autoritate reală, continentul riscă să devină un pion într-o negociere între marile puteri, în loc să fie un jucător de sine stătător. Trump știe că Europa, fragmentată și ezitantă, nu poate rezista fără sprijin american, iar asta îi oferă o pârghie unică: fie o forțează să-și crească bugetele de apărare și să se organizeze, fie o lasă vulnerabilă în fața unui Kremlin care nu ratează oportunități. Ironia? Prin această mutare, Trump nu îl testează doar pe Putin, ci și Europa, arătând că Vestul unit este, de fapt, doar un mit fragil.
De ce nu are Europa o armată proprie? Dintr-o combinație de factori istorici, politici și strategici. După al Doilea Război Mondial, securitatea continentului a fost garantată de SUA prin NATO, iar statele europene s-au concentrat pe reconstruirea economiilor, nu pe apărare. Apoi, diviziunile interne, interesele divergente dintre marile puteri europene, precum Franța și Germania, dar și scepticismul unor țări est-europene față de armată comună controlată de Bruxelles, au blocat orice progres real. În plus, dependența de umbrela americană a fost comodă și mai ieftină. Însă, în fața unei Americi tot mai imprevizibile și a amenințării din Est, întrebarea nu mai este „de ce nu există o armată europeană?”, ci „cât timp mai permite Europa să nu aibă una?”
Pacea, dacă va veni pentru Ucraina, nu va fi cu un final fericit, ci doar o linie de pauză trasată peste o hartă însângerată. Și, mă întreb cu înfrigurare, nu când se va încheia războiul, ci cât va dura până la următorul conflict?
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube