E o maximă din stenogramele ședinței PSD. Și, când un membru PSD scoate, în plină tensiune politică, această butadă a lui Deng Xiaoping, (că a lui e), livrează cheia momentului. Pentru că toată isteria despre cine s-a aliat cu cine ratează esențialul, acela că politica nu e un concurs de pedigree ideologic. E o artă a rezultatului, așa am citit. Restul e ornament.
Se scandalizează mulți că tabere considerate incompatibile, ajung să voteze împreună. Dar de când puterea se cucerește cu puritate doctrinară? Sunt politicieni care habar n-au de doctrine, mulți nici nu știu cum le arată sigla de partid.
Nu contează culoarea pisicii. Contează dacă prinde șoareci.
Este o ironie splendidă: cei care ani întregi au prezentat alianțele de culise drept „responsabilitate”, descoperă acum, indignați, că și adversarii știu să joace pragmatic. Brusc, pragmatismul devine păcat. Adică, politică. Înseamnă că actorii au înțeles un adevăr vechi cât puterea: nu mergi la vânătoare, întrebând ce culoare are pisica de lângă tine. Te interesează doar dacă vânează.
Și, uite-așa, o zicere chinezească, veche de decenii, a descris mai bine momentul, decât kilometri de analiză televizată. Nu ideologia mută piesele. Interesul o face. Iar cei șocați de asta par mai degrabă surprinși că politica e politică. Cinic? Poate. Adevărat? Cu siguranță!
Există chiar ceva aproape comic în reacția tuturor, la TV, în online… de parcă până ieri scena era o mânăstire, iar acum, dintr-odată, a intrat păcatul în sală. Nu, păcatul a fost mereu acolo. Doar că acum poartă altă culoare!
Nu culoarea pisicii neliniștește puterea, ci clipa în care pisica începe să vâneze pe cont propriu. Pentru că atunci când pisica începe să prindă șoareci, cei obișnuiți să controleze hambarul devin, brusc, revoltați că fânul e răvășit. Puterea nu se teme de culoarea pisicii, ci de momentul în care aceasta nu-i mai aparține și începe să prindă șoareci pentru alții. Pe cont propriu!
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
