La 136 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, încă ne întoarcem spre el, nu doar pentru poezie, ci pentru curajul lucid și aproape suicidal cu care a demascat nedreptatea, ipocrizia și trădarea dintr-o Românie în plină formare.
Din ce în ce mai rar ne amintim de el. Nu e doar poetul studiat la școală, „Geniul pustiu”, ci și jurnalistul de la Timpul, omul care scria cu sânge și ardea din interior cu fiecare articol politic. Un militant, nu un simplu versificator al idealurilor.
Eminescu n-a fost un patriot de vitrină, ci unul periculos pentru putere. A fost naționalist, în sensul cel mai profund și constructiv, și-a iubit neamul, dar l-a criticat cu înverșunare, când l-a văzut căzând pradă corupției, mimetismului și trădării de sine. A scris cu o claritate care ustură și astăzi: despre vânzarea valorilor, despre influențele străine toxice, despre politicieni care nu-și meritau țara.
Dacă Eminescu ar fi trăit azi, ar fi fost, probabil, acuzat de extremism, poate marginalizat sau interzis pe rețele sociale. A fost nu doar un martir al bolii sale, ci și al unei tăceri vinovate. În momentele sale cele mai tulburi, a fost abandonat, ridiculizat, medicalizat abuziv. Prietenii l-au închis în sanatorii, autoritățile au preferat să-l ignore sau să-l declare „periculos”, iar anturajul literar a tăcut suspect de mult. Moartea lui, învăluită în suspiciuni și traumatisme nelămurite, spune multe despre cum își tratează o societate vocea: o reduce la tăcere, o ascunde, o înmormântează grăbit și-abia apoi o sanctifică.
Eminescu este, poate, primul și cel mai dureros exemplu de intelectual incomod, căzut victimă a propriei lucidități. Un om care a gândit prea mult pentru epoca lui și a ars prea intens pentru un popor care, de multe ori, preferă căldura mediocrității.
Astăzi, busturile lui sunt lustruite, iar versurile, recitate ceremonial. Dar câți dintre cei care îi poartă numele știu, cu adevărat, cine a fost Eminescu, jurnalistul politic? Câți i-au citit articolele în care spunea, negru pe alb, că un popor care își uită valorile și își trădează limba, moare lent, din interior?
Mihai Eminescu n-a murit în 1889. A murit în fiecare moment în care a fost închis, drogat, ignorat sau transformat în simbol steril. Și totuși, n-a murit cu totul. Ideile lui încă deranjează, încă inspiră, încă nasc întrebări.
La 136 de ani de la sfârșitul lui fizic, ar fi momentul să nu-l mai ținem doar în bronz și basorelief. Ci să-l readucem în agora, cu vocea sa întreagă, politică, analitică, revoltată. Să recitim nu doar „Somnoroase păsărele”, ci și „În România lucrurilor stricate”. Să-l iubim nu ca pe o statuie, ci ca pe o conștiință vie.
Pentru că Eminescu a fost, în esență, ceea ce încă ne lipsește: o voce care n-a vrut să placă, ci să trezească.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
