Dialogurile din cadrul întâlnirilor lui Marcel Ciolacu, premierul României, cu cei trei miniștri ai executivului american au avut o constantă: economia României este în creștere. Din silogismul “țara noastră are bani, America produce mult armament,” putem deduce că premierul României a ieșit la cumpărături.
Știm din psihologia consumatorului că persoanele stresate, când intră într-un mall, caută și găsesc experiențe relaxante, care să le confere senzația de control. Rânjetul, barba nepieptănată și balistica trupului lui Ciolacu, din timpul ieșirilor publice de la Washington, i-au trădat satisfacția. S-a eliberat!
citește și: Marcel Herzen și Alfred Bakunin cântă la unison: «noi suntem statul»
Chestiunea că industriașii americani vor veni să producă și în România o serie de componente pentru armele super performante e o gogoriță. Avem o lege a Offset-ului, care nu se aplică de peste două decenii. Partea americană a preferat G2G, ca formă de eludare a acesteia. În fond, am fi putut produce măcar șaibe sau piulițe, dacă softurile nu ne sunt premise.
Recent, Curtea de Conturi a României a descoperit că executivul de la București, în perioada 2013 -2015, a trimis în avans Guvernului SUA 215 milioane de dolari, pentru un armament care n-a mai ajuns niciodată la destinație. Țeapă sau peșcheș?
În colonia hegemonului, anticorupția ucide antreprenoriatul
În același timp, ca un corolar al parteneriatului faptelor bune cu cele nebune, zeci de mii de antreprenori români au fost cercetați pentru infracțiunea de evaziune fiscală, faptă care în statele occidentale reprezintă contravenție.
Ani de pușcărie au luat cei care s-au sustras plății TVA-urilor, pentru sume ridicol de mici. Nici nu le poate trece prin cap să achiziționeze vreun computer pe firmă, pe care, apoi, să-l dăruiască amantei. Mijloacele fixe rămân în gestiune, până ce trec proba de casare. Curții de Casație din România îi e interzisă judecarea lui Columb. N-are voie să pună în talerul justiției faptele dovedite de istorie: bolile venerice ale bătrânului continent în schimbul aurului incașilor bolile venerice ale bătrânului continent! Schimbul oneros, fără a avea titulatura pompoasă de parteneriat strategic, n-a fost niciodată judecat.
Când stăpânii lumii furăm se cheamă optimizare fiscală, când sclavii fac vreo învârteală, degrabă devin penali, prin anticorupția de ei inventată. O formă de robie modernă.
La Radio Erevan, un ascultător întreabă: “Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist?” Realizatorul răspunde: “Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat.” Marcel Ciolacu a fost și rămâne un socialist plăcintar. Pentru a ne indica precis cine îi sunt mentorii, premierul laureat al probei de sărit în brațele americanilor a promis că în mandatul său, România va avea un rol activ în procesul de „friendly-shoring.” Expresia nu e uzuală. A apărut ca jargon diplomatic al Școlii de Dansuri și de Moravuri grele de la Davos. “„Friendshoring” este o practică comercială, recent apărută, prin care rețelele lanțurilor de aprovizionare se concentrează în țările aliate politic și economic,” zice pagina World Economic Forum.
Năravurile comisarilor euroatlantiști sunt aceleași cu cele ale foștilor comisari sovietici
Deci, să recapitulăm. Ciolacu a fost primul premier din lume care s-a dus în Israel după atacul Hamas, l-au binecuvântat efemerii oficiali americani, următoarea haltă e bănuită, nu? La gurul Klaus Schwab, de unde toți progresiștii își iau lumină. Dacă dă cei 215 milioane de dolari pomană, sigur nu va mai fi stresat o vreme cu anticorupția.
Generații întregi au rezistat în munți, visând că vin americanii. N-au venit posesorii de pălării, ci comisarii euroatlantiști, cu aceleași năravuri ca foștii comisari bolșevici.
Gogoașa reconstrucției Ucrainei poate fi marcă înregistrată la patiseria sa din Buzău. Cu ce să reconstruim? Când noi nu găsim gropari care să ne sape gropile? Să ne facem de mirul lumii cu proiectanții timișoreni, care n-au calculat bine distanța dintre șine și stâlp, de se freacă tramvaiul de el?
Ce antreprenor zdravăn la cap și-ar duce utilaje de sute de milioane de dolari într-un mediu bântuit de naziști și de mercenari morți de foame?
N-avem gropari, dar noi reconstruim Ucraina?
Investitorii americani sunt invitați de trei decenii la noi și tot nu vin, invocând lipsa de securitate și de predictibilitate fiscală. Să se ducă, în Ucraina cu Bechtel cu tot, dacă tot vor să învârtă banii!
N-am reușit să legăm provinciile istorice prin autostrăzi și noi mergem să reconstruim Ucraina? Regimul Ceaușescu a investit peste o sută de milioane de dolari în afacerea Krivoirog. Băieții deștepți au vândut creanțele pe doi lei.
“Nu ne putem risca!,” vorba piețarului. Vine cogeamitea centrala nucleară de la Doicești și trebuie să o apărăm. Frunză și ram. Cât a mai rămas din pădurea chelită de Șmițânbaun. Să ne plece pe bucăți în coviltirele, acoperite de vocile răstite ale gondolierilor comerțului bine făcut:“Fiare, cumpărăm fiare!”
În plus, strategia occidentală e de adunare a fondurilor. Nemții s-au prins târziu că Planul Marshall era conceput nu să salveze Germania, ci să dea de lucru industriei americane.
Cine plătește pune muzica? Sau – Doamne ferește! – trebuie să punem și noi banul jos, în imensa gaură neagră, numită pompos “fond de solidaritate”?
Dacă e ordin, cu plăcere, ar zice vremelnicii guvernanți români.
VOCILE LUMII
Carnegie Europe
Un consorțiu de bănci internaționale estimează că ar fi nevoie de 410 miliarde de dolari pentru reconstrucția Ucrainei. “Eforturile postbelice de reconstrucție a Ucrainei trebuie trecute prin patru filtre. În primul rând,o acțiune de creștere a încrederii în țară. În al doilea rând, proiectul reconstrucției trebuie să țină cont de opinii diferite. În al treilea rând, acesta trebuie să fie transparent, clar și bine comunicat. Și în al patrulea rând, inițiativa ar trebui să contribuie la creșterea capacității de dialog și cooperare între părțile implicate în procesul de implementare,” scrie Institutul Carnegie Europe.
