Prezenţa mai multor li-deri politici din România la Marea Adunare Centenară de la Chişinău, majoritatea din opoziţie, nu reprezintă un pas tactic eficient, în condiţiile în care România nu a fost încă acceptată în Schengen, iar partene-rul strategic nu a formulat o opinie în legătură cu -apropierea NATO de zona controlată de Armata a IV-a rusească.
Dacă după lungile eforturi de securizare a frontierelor şi achitarea unor sute de milioane către firmele germane de specialitate, tot nu am fost acceptaţi, cum s-ar putea pune în discuţie o vecinătate cu Transnistria, o zonă cu mare potenţial de risc militar şi de crimă organizată? Numai în decembrie anul trecut s-a achitat companiilor ame-ricane de profil o factură de 730 milioane dolari pentru rachetele „Patriot“, iar ambasada se declară tot nemulţumită.
Deşi, încă din iunie 2011, Parlamentul European s-a pronunţat pentru intrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen, Consiliul Ministerial al UE nu a acceptat opinia acestuia, invocându-se o serie de nemulţumiri exprimate de guvernele Olandei şi Finlandei faţă de pretinsele derapaje ale luptei anticorupţie şi -ineficienţa acţiunilor de combatere a crimelor organizate ce ar exista în Bulgaria şi România.
„Unirea Basarabiei cu România“ devine prioritară în prezent şi se poate transforma în proiect de ţară. Afirmaţia a fost făcută de academicianul Răzvan Theodorescu pe 1 martie 2018, la deschiderea lucrărilor Congresului Internaţional organizat de Universitatea Apollonia din Iaşi. Însuşi Corneliu Coposu, marele promotor al aderării la NATO şi integrării în UE, a cerut ca Unirea să fie a „unsprezecea poruncă“ pentru generaţiile care vin.
Dar se poate face unirea doar cu acţiuni de stradă?
Mulţi dintre noi mai consideră că Revoluţia din 1989 a reuşit datorită nouă, celor ieşiţi pe străzi, sub gloanţe. Cei care s-au maturizat au reuşit să înţeleagă că fără negocierea dintre marile puteri la Malta nu am fi biruit comunismul. Am fost parte dintr-o scenetă, demult negociată între marile puteri şi Mihail Gorbaciov.
Mulţimile sunt frumoase, idealiste, nonconformis-te, dar niciodată n-au con-dus guverne sau ţări. Astfel încât e de neînţeles prezenţa lui Traian Băsescu printre unioniştii din stradă la Chişinău. Dacă avea sentimente atât de profunde faţă de fraţii noştri de peste Prut, de ce nu a demarat cel de-al patrulea proiect de ţară din istorie, aşa cum a caracterizat deloc maliţios marele eveniment mult aşteptat, academicianul Theo-dorescu, pe vremea când era în putere?
Cei care am citit istoria ştim ce eforturi diploma-tice au depus românii pentru recunoaşterea Unirii de la 1918, prin Tratatul de la Versailles, încheiat şi semnat după aproape trei ani. Astăzi nu mai avem o Regina Maria care să-i trimită bileţele „Tigrului“, cum era poreclit Clemen-ceau, prim-ministrul Franţei de atunci, nici un Brătianu care să-şi vândă moşiile pentru un deziderat naţional.
Poate că un compromis privind organizarea Portului Constanţa, un de-mers susţinut al diplomaţilor români pe lângă Marile Porţi, ar putea să demareze discuţiile despre aspiraţiile noastre naţionale, dar în -viitor, nu în prezent.
În ceea ce priveşte relaţia noastră consfinţită prin Tratatul Atlanticului de Nord, temerea NATO de apro-pierea directă de o zonă de conflict sporeşte neîncrederea în ideea că ar fi de acord cu Unirea. Doctrina Brzezinski, privind existenţa unui coridor de securitate de la Marea Nordului la Marea Neagră, e nemo-dificată de peste trei decenii. Nu cred că statele puternice ale Alianţei ar fi de acord cu o şubrezire militară a flancului estic. Generalii nu decid pe baza sentimentelor, de dragul cuiva. Mai ales că nu mai avem femei capabile să trimită bezele, aşa cum era odinioară. Şi nu m-am gândit la Martha Bibescu.
Lipsa liderilor coaliţiei de guvernare de la evenimentul de la Chişinău, a preşe-dintelui statului sunt semne definitorii ale lipsei interesului faţă de acest deziderat. Poate că nici nu au primit lumină de la mai-marii -lumii.
