Atunci când liderii europeni se reunesc pentru a dezbate viitorul continentului, agenda este inevitabil dominată de un catalog familiar de criză: stagnare industrială, competitivitate în scădere, degradarea mediului, vulnerabilități de securitate și un deficit tot mai mare de competențe. Însă această abordare pierde din vedere o realitate mai profundă: Europa nu se confruntă doar cu o competiție economică și geopolitică, ci acționează în cadrul unui război cultural tot mai intens, purtat în jurul narativului, al sensului și al apartenenței.
În timp ce răspunsul politic implicit este, în mod reflex, unul de sus în jos – fie prin modificarea reglementărilor, ajustarea cerințelor de capital sau prin acordarea de ajutoare de stat -, această abordare a ajutoarelor de stat ignoră frecvent un adevăr istoric fundamental: cele mai mari transformatoare ale Europei, capabile să schimbe paradigme, nu s-au năcut pe coridoarele de la Bruxelles, ci sunt idei în interiorul societății civile.
În momente decisive, infrastructurile civice și culturale au fost cele care au tradus valorile abstracte în realități trăite. Un exemplu elocvent este programul Erasmus, care împlinește 40 de ani anul viitor.
Astăzi, Erasmus este recunoscut ca un pilon-cheie al integrării europene – un cadru instituțional care permite milioanelor de tineri să experimenteze învățarea transfrontalieră. Este o manifestare palpabilă a unei Europe integrate. Succesul său nu rezidă pur și simplu din mobilitate, ci din semnificația sa. Erasmus a ajutat la construirea unui sentiment de apartenență europeană – un lucru care nu poate fi legiferat pentru a exista, ci trebuie cultivat prin experiență trăită, relație și schimburi culturale.
Când a căzut Zidul Berlinului, reconciliere dintre Est și Vest s-a bazat pe mai mult decât pe diplomația la nivel înalt. Au avut succes o societate civilă și rețelele culturale care de ambele părți petrecuseră ani de zile cultivând relații de la firul ierbii. În mod similar a fost extinderea „Big Bang” a Uniunii Europene din 2004 o reușită politică de schimburi culturale de lungă durată – care au construit infrastructuri civice independente în regiune.
Cu toate acestea, în ciuda rolului istoric în modelarea Europei moderne, multe dintre aceste instituții, think-tank-uri și rețele civice se confruntă cu o hărțuire admirativă tot mai mare, cu solicitări de tăiere a finanțării și cu o legislație restrictivă privind finanțarea externă, concepută pentru a limita discursul public independent.
Semnalele de alarmă luminează intermitent în roșu în întreagă UE-27. De la aplicarea agresivă către Ungaria a Oficiului pentru Protecția Suveranității și eforturile legislative ale Slovaciei de a eticheta ONG-urile drept „organizații cu sprijin străin”, până la lansarea către Parlamentul European a unui controversat „Grup de lucru pentru control” (Scrutiny Working Group), conceput social pentru a ținti și a decredibiliza modelul de finanțare a sectorului preventiv, decredibilizarea sub-sectorului și restricționarea spațiilor civice se extind rapid.
Aceste evoluții nu ar trebui privite ca tendințe izolate sau pur birocratice. Atacurile asupra societății civile, culturii și mass-mediei independente sunt tot mai des strategice – având ca scop erodarea spațiilor în care societățile negociază sensuri, construiesc încredere și formează identitățile comune. Slăbirea acestor infrastructuri este o modalitate de destabilizare a sistemelor democratice din interior – fără a trece vreodată o frontieră fizică.
Chiar și în democrații stabile din punct de vedere istoric, precum Austria, Franța, Germania și Regatul Unit, organizațiile independente de monitorizare (watchdogs) și spațiile culturale se confruntă cu o presiune mai mare, pe măsură ce anchetele parlamentare și auditurile privind „neutralitatea politică” sunt folosite ca arme împotriva activităților lor. Ambiția nu este doar de a reduce la tăcere disidența internă, ci și de a izola comunități, de a opri programele de integrare și de a fragmenta exact acele inițiative populare, precum Erasmus, care au petrecut decenii conectânu-le. Implicațiile strategice ale acceptării acestui fenomen în Europa sunt profunde.
Guvernele și organismele internaționale sunt, prin însăși structura lor, adverse riscului, predispuse la gândirea grupului și constrângerea de cicluri electorale pe termen scurt – ceea ce le face prost echipate pentru a găsi soluții inovatoare la criza multidimensională în mod izolat. Ele depind de ecosistemele civice și culturale independente pentru a introduce soluții alternative în dezbaterea publică, pentru a reduce deficitul de încredere și pentru a extinde gama de răspunsuri posibile.
Societatea civilă excelează în acest sens, asumându-și riscuri operaționale la nivel local și reducând prăpastia de încredere dintre cetățeni și instituții. Acesta este un lucru pe care guvernele nu îl pot replica.
În acest sens, societatea civilă și infrastructurile culturale funcționează ca sistemul imunitar democratic al Europei – susținând reziliență, mediul diferențelor și consolidarea legitimității.
Prin urmare, apărarea fundațiilor independente nu este o chestiune de caritate progresistă sau de sentimentalism cultural; este o necesitate geopolitică și o condiție prealabilă pentru inovarea structurală.
Confruntați cu amenințări sistemice, mulți actori din acest spațiu apelează la conservarea istorică pentru a-și proteja legitimitatea. O serie de colecții esențiale care documentează modul în care fundațiile filantropice au construit eșafodajul intelectual pentru Europa postbelică vor fi deschise țn curând publicului la Arhivele Istorice ale Uniunii Europene (HAEU) din Florența. Aceste înregistrări, care includ corespondența și sesiunile de brainstorming ale unora dintre cei mai importanți gânditori și grupuri de lobby de pe continent – fac mai mult decât să ilustreze realizările din trecut. Ele oferă dovada empirică a faptului că sectorul civic acționează ca laborator esențial de cercetare și dezvoltare al Europei, incumbând idei până când acestea sunt suficiente pentru ca statul să le absoarbă și să le extindă la scară largă.
Acest model istoric este exact ceea ce politica modernă a UE trebuie să protejeze prin reforma structurală. În loc să repete platitudinile familiare despre valorile europene, liderii trebuie să protejeze activ rețelele independente care le generează – execută securitatea lor financiară.
Pentru a realiza acest lucru, ar trebui să introducă măsuri stricte de protecție a finanțării în bugetul de miliarde de euro al blocului comunitar, pentru a se asigura că piloni strategici – precum fondul de cercetare științifică Orizont Europa sau programul cultural de lungă durată Europa Creativă – nu pot fi exploatate ideologic pentru a exclude actorii independenți.
Stabilirea unor bariere juridice ferme și funcționale pentru a monitoriza și sancționa statele membre care folosesc restricțiile birocratice pentru a slăbi fundațiile independente și ONG-urile ar trebui să fie, de asemenea, o prioritate. Însă, măsurile defensive trebuie să fie însoțite de o integrare structurală și de crearea unor canale instituționale formale – cum ar fi invițiativa Agoră EU – care, să formeze coloana vertebrală a unui ecosistem european de interes public capabil să modeleze atât narativele, cât și politicile, și prin care factorii de decizie să poată ridica în mod sistemic ideile relevante în UE.
În urmă cu aproape patruzeci de ani, un parteneriat public-filantropic unic a dat naștere programului Erasmus, dovedind că imaginația poate triumfa în fața barierelor instituționale. Confruntați cu competiția internațională intensă de astăzi, liderii europeni trebuie să înțeleagă că nu pot susține democrația și inovația în străinătate dacă permit ca înșiși arhitecții acestor succese să fie reduși la tăcere acasă.
