În vremea administrației Trump, mass-media noastră progresistă, principală ca audiență și secundară din punct de vedere al calității, bubuia de zori și până în noapte canonade la adresa fostului președinte american. Toți acești vajnici influenceri propagandiști selectați pe două criterii, mediocritate și docilitate, nu-și puneau problema că ar fi putut fi acuzați de anti-americanism. Cu toate acestea, Donald Trump reprezenta America la nivelul administrației prezidențiale și aproape jumătate din votanții americani. Pentru cei care vociferau anti – Trump nu se punea problema că puteai fi proamerican, ci doar trumpist. Același fenomen se manifestă și la nivel european, unde liderii conservatori din Europa occidentală, unii dintre ei votați semnificativ în țările lor, nu sunt identificați cu țările lor. Paradoxal, dacă ne gândim că acești lideri susțin identitarismul național și european. Sunt etichetați doar ca extremiști de dreapta. Prin urmare, a fi de partea acestora nu înseamnă să fii pro-occidental, chiar dacă liderii respectivi au legitimitate populară în sânul națiunilor occidentale. În același timp, neomarxiștii globaliști care militează pentru dizolvarea tuturor identităților, în buna tradiție diversionistă, confiscă toate aceste etichete identitare, bun francez, bun german, bun european. Recent a devenit de bonton să fii și pro-ucrainean, deși ni se spunea de către agenda progresistă că identitatea națională e ceva desuet și pe cale de dispariție.
În mod firesc, această contradicție e preluată de către ai noștri căței servili din poala tătucilor neomarxiști autentici. În general, rasele și etniile venite în Occident sunt primite în numele toleranței multiculturale, dar până la punctul în care identitatea proprie culturală e doar un spectacol superficial – cameleonic și nu o manifestare profundă. Cultura locală e acceptată la nivel de costum și scenă, un fel de paradă de bâlci care să mai coloreze viața. Cel mai ilustrativ studiu de caz în acest sens îl reprezintă eșecul asimilării etniei rome. Să ne aducem aminte de boom-ul mediatic petrecut cu ani în urmă, când lăutarii romi de la noi au uimit Parisul, ajungând cu prăjinile lor până la nasul ţinut pe sus al cocoşilor galici. Festivaluri gipsy cu duiumul în Europa occidentală, curente noi de muzică influenţate de stilul specific, obiceiurile lor pitoreşti puse pe taraba culturii de consum în marile capitale europene, ”vremea ţiganilor” balcanici adusă de Kusturica şi Bregovici peste tot în lume, o adevărată modă culturală care s-a răspândit mai abitir decât proverbiala dispersie a speciei nomade. Şi, cu toate acestea, întâlnirea cu lumea straielor colorate a fost și a rămas una contondentă. Societatea de consum e dispusă să asimileze orice cultură de pe faţa pământului ce se lasă absorbită în mecanismul profitului. De la culturile orientale până la cele africane, toate au fost preluate, desigur, superficial şi comercial, de către Occident. Mai puţin cultura arabă, faţă de care există o incompatibilitate fundamentală, cu excepţia… kebabului.
La fel s-a întâmplat şi cu artiştii romi integraţi în industria muzicală. Ei nu pun piedici convieţuirii sociale, ei doar cântă acea viaţă nomadă. Dar acea viaţă, pentru a fi cântată şi sublimată artistic, trebuie să fie trăită de cineva. De-a lungul timpului, țiganii au făcut mereu artă din mers, cu o mână pe arcuş şi cu una pe băţul de sprijin al cortului. Din modul de viaţă itinerant specific fiinţei lor s-a născut şi muzica. Acum că societatea modernă occidentală vrea doar muzica lor ascultată în spaţii organizate şi mai puţin modul lor de viaţă e un paradox greu de evitat. Aici, dincolo de a fi pro sau contra, e de văzut cât e de superficială globalizarea, care, chipurile, ar măcina toţi strugurii de toate culorile, producând un hibrid pe gustul tuturor.
Disonanța dintre ideologie și viața reală răsare în multe locuri. Contactul cu lumile pitoreşti, inclusiv cu satele româneşti, încântă ochiul la prima vedere. Turiștii văd lumi apuse la ei, care încă palpită aici, dincolo de confortul occidental. Dar încântarea lor e una de muzeu, în momentul în care ceva contrar specificului vieţii lor le invadează teritoriul se uită ca un dog german în curtea căruia a invadat un maidanez miţos şi jerpelit. În momentul acela se termină cu toleranţa, cu discriminarea pozitivă şi cu drepturile omului, ele sunt bune în discursuri, în petiţii, în presă. Această realitate stă ca un zid între cele două lumi.
Dacă amerindienii n-ar accepta rezervaţiile şi s-ar apuca să colinde lumea, fenomenul ar fi identic. Oameni cu pături în cap, cu figuri ciudate, cu un comportament diferit n-au cum să nu ajungă la cerşit în Occident, nu e uşor nici pentru un emigrant estic să se integreze complet în Vest, darmite pentru fiinţe complet exterioare spaţiului şi timpului actual. Să fie acceptate culturile, dar doar la nivel superficial, pentru a nu exista profunzime identitară, ci doar un spectacol de măști și roluri. Și neapărat să fie la conducere neomarxiști globaliști. Doar asta înseamnă să fii pro- occidental, conform liniei. Nu contează că o parte semnificativă dintre occidentali gândesc altfel, ei sunt după logica propagandiștilor mioritici, profund anti-occidentali. Ar putea veni la noi pentru prelucrare ideologică. Mai ales că noi suntem un exemplu fruntaș în lupta cu valorile identitare naționale, dovadă și recenta solicitare de interzicere a spectacolelor culturale sub egida Cenaclul Flacăra. Altă manifestare antioccidentală pentru cenzorii neomarxiști. Important e că se înmulțesc festivalurile în care tinerii cad secerați sub efectul drogurilor. Probabil că aceste spectacole stupefiante trebuie înmulțite pentru a ne putea defini și mai bine influencerii contracost, cum stă treaba cu pro-occidentalismul.
