„Viaţa ascunsă a lui Fidel Castro“, cartea scrisă de locotenent-colonelul Juan Reinaldo Sanchez, fosta gardă de corp a liderului cubanez timp de 17 ani, relevă că acesta a condus ţara ca pe fieful său personal, ca un segnior medieval. A trăit asemenea unui rege – cu propriul iaht, cu o reşedinţă secundară pe o insulă paradisiacă din Caraibe, cu delfini și o fermă de ţestoase – şi călătorea însoţit de doi donatori de sânge. Castro s-a aflat pe lista Forbes din 2006 a „celor mai bogaţi 10 regi, regine şi dictatori“.
„Viaţa secretă a lui Fidel Castro” este o carte de „confidenţe”, scrisă de cel care a fost garda sa de corp timp de 17 ani, Juan Reinaldo Sanchez, membru al cercului de elită al lui Castro, în colaborare cu ziaristul francez Axel Gylden. Prima dezvăluire priveşte patrimoniul şi modul de viaţă al lui Castro, ceva foarte îndepărtat de imaginea austeră vehiculată de propaganda de stat. „Contrar a ceea ce spunea dintotdeauna, Fidel nu a renunţat niciodată la confortul capitalist și n-a ales să trăiască în austeritate. Dimpotrivă, modul lui de viaţă este cel al unui capitalist fără nici o limită”, scrie Sanchez, precizând că „nu a considerat niciodată că este obligat de discursul său să urmeze modul de viaţă auster al unui bun revoluţionar”.
Ziaristul francez Axel Gylden, reporter la L’Express, declara pentru Guardian că „pentru prima oară cineva din cercul intim al lui Castro, cineva care făcea parte din sistem şi martor de prima mână al acestor evenimente, a vorbit. Asta schimbă imaginea pe care o avem despre Fidel Castro, şi nu numai asupra modului său de viaţă, în contradicţie cu vorbele sale, ci şi psihologia şi motivaţiile acestuia”.
Nu este pentru prima oară când se afirmă că „El Jefe“ dispune de o mare avere. În 2006, revista Forbes îl includea pe Fidel Castro pe lista „celor mai bogaţi 10 regi, regine şi dictatori“, citând responsabili anonimi care afirmau că dictatorul cubanez adunase o avere din beneficiile unei reţele de întreprinderi publice. Ceea ce liderul cubanez a negat cu vehemenţă. Lunga sa domnie a luat sfârşit în 2006, când a fost lovit de diverticulită, o maladie intestinală, şi l-a adus la putere pe fratele său, Raul, care fusese ministru al Apărării. Oficial, el i-a cedat puterea lui Raul în 2008. A continuat să scrie în ziarul partidului comunist „Granma“, dar, progresiv, a dispărut din viaţa publică, alimentând zvonurile că ar fi murit, ulterior revenind la suprafaţă prin scurte apariţii cu diverse ocazii.
În cartea sa, Sanchez descrie un om carismatic şi inteligent, dar manipulator cu sânge rece şi egocentric. Sub figura de revoluţionar şi de promotor al lumii a treia, descoperim un dictator cu gust pentru lux, înconjurat de o armată de gărzi de corp şi de servitori. Sub acea barbă mitică s-au ascuns numeroase feţe – gherillero şi oratorul neobosit, liderul ne-aliniaţilor, finanţat de sovietici, amicul intelectualilor europeni sau temnicerul poeţilor, tăietorul de trestie de zahăr, militarul insensibil. Tot atâtea feţe pentru tot atâtea minciuni. Sanchez a fost garda pretoriană a „Lider Maximo“ timp de 17 ani înainte de a cădea în dizgraţie şi a cunoaşte temniţele castriste, fiind acuzat de trădare. A cunoscut cruzimea lui Castro şi a fost aruncat „ca un câine în carceră”, torturat şi lăsat într-o celulă unde mişunau gândacii, după ce a cerut să se pensioneze. Eliberat din închisoare, în 2008, Sanchez a urmat itinerarul bine cunoscut de exilanţii cubanezi spre SUA. „Până la finele anilor 1990 nu am pus niciodată întrebări privind funcţionarea sistemului… Este problema militarilor… Ca un bun soldat, mi-am făcut treaba cel mai bine şi era destul pentru a-mi face plăcere”, scrie Sanchez.
Amante şi nouă copii
Sanchez a fost cel mai apropiat dintre protectorii săi, umbra lui Castro, şi dispune de sute de fotografii făcute alături de despotul cubanez. O rotiţă anonimă, dar esenţială. A văzut cu propriii ochi infidelităţile lui Castro cu amantele și fiii săi ilegitimi. Castro – nababul cu zeci de proprietăţi, insula sa privată, iahtul, partidele de pescuit submarin. L-a însoţit zilnic pe revoluţionarul paranoic care înregistra tot şi pe toţi, ale cărui veşminte erau controlate cu detectorul de radiaţii când ieşeau de la spălătorie şi care nu bea decât lapte provenit de la aceeaşi vacă, îngrijită într-un grajd privat. Ţinea o mitralieră la picioare când călătorea cu Mercedesul său şi nu se deplasa niciodată fără cel puţin zece gărzi de corp, inclusiv cei doi donatori de sânge. Acasă, se trezea târziu şi începea să lucreze în jurul amiezii, după o masă frugală. Filmul preferat pe care l-a văzut de nenumărate ori era versiunea interminabilă a sovieticului „Război şi pace”, după Tolstoi, care dura cel puţin cinci ore, scrie Sanchez. Fosta gardă de corp arată că aproape două decenii a avut grijă de Castro mai mult decât de propria familie, dar în final a realizat că Fidel considera că insula Cuba „îi aparţine”. „Era stăpânul ei, asemenea unui proprietar de pământ din secolul 19. Pentru el, bogăţia era înainte de toate un instrument al puterii, de supravieţuire politică, de protecţie personală”. Reamintind cum a păstrat Castro diamantele angoleze într-o cutie de ţigări Cohiba, el scrie: „Fidel avea ceva din mentalitatea unui pirat din Caraibe”.
Sanchez pregătea şi îl însoțea pe şeful statului în deplasările în străinătate, în care se amestecau megalomania, neîncrederea şi un adevărat geniu politic. Castrismul radia dincolo de „foco” naţional şi într-o zi paznicul Sanchez a văzut gherilleros columbieni ai M19 care i-au adus lui Fidel sabia lui Simon Bolivar, furată dintr-un muzeu din Bogota, pe care dictatorul a păstrat-o 12 ani în birou. Sanchez se afla în inima puterii şi a întâlnit dublura lui Castro, un om discret, Silvino Alvarez, care avea acelaşi aspect şi era plimbat în maşină pe străzile din Havana, cu o barbă falsă, atunci când apăreau zvonurile privind sănătatea lui „El Jefe”. Zvonuri motivate – Fidel Castro era să moară în 1983 şi apoi în 1992 şi a fost salvat pentru că două din gărzile lui de corp, care îl însoţeau peste tot, aveau aceeaşi grupă de sânge – A negativ. Sanchez a fost și martorul beţiilor lui Raul Castro, fratele mai mic, aflat astăzi la putere în Cuba, şi a văzut cum, îmbibat cu vodcă, după execuţia generalului Ochoa, în 1989, era convins că aşa ceva i se va întâmpla şi lui. Fosta gardă de corp susţine că Fidel Castro este un dictator de cel mai rău soi, de genul celor care mor în patul lor, şi nu sub gloanţele unui popor înfuriat, un dictator capabil să sacrifice tot pentru puterea sa, inclusiv apropiaţii şi chiar propriile-i convingeri. Astfel, ruşinosul dolar a fost decretat binevenit într-o zi. La fel, „candidaţii“ la exil, multă vreme ucişi de gărzile de coastă, au fost apoi încurajaţi să plece – ca şi numeroşi condamnaţi de drept comun – pentru a infesta „balsas”, plutele, apele Floridei şi pentru a curăţa populaţia insulară de elementele sale „defetiste”. Cubanezi buni şi răi, Castro a inventat autoepurarea etnică. În acest om a fost nebunie, dar mai ales raţiune, rece şi calculată, pragmatismul dominând ideologia.
Trafic de droguri
Castro găsea întotdeauna soluţii, mereu cinice şi adesea eficace, la vicisitudinile geopolitice – eşecul revoluţiilor în America Latină sau prăbușirea blocului sovietic, embargoul american. Castro a pus în funcţie o economie paralelă celei dominate de stat, monopoluri comerciale şi controlul contrabandei pentru a umple seifurile Rezervei lui El Comandante, care îi permitea nu numai să-şi asigure nivelul de trai, dar şi să finanţeze primele cercuri ale regimului său, esenţiale pentru a stăpâni ţara.
Sanchez dezvăluie că un diplomat francez arestat pentru trafic de opere de artă şi bijuterii a fost transformat în spion în serviciul Cubei. Fără credinţă şi fără lege, Castro a fost şi narcotraficant, pentru a otrăvi America şi a îmbogăţi sistemul său. Nici un principiu, nici o morală nu l-au oprit când erau în joc interesele sale – pentru că ajutorul dat mişcărilor teroriste basce şi palestiniene îi crea fideli, el nu a ezitat şi chiar a pus în funcţiune o reţea de închisori politice care nu aveau legătură cu gulagul sovietic.
Dinastia
Viaţa privată şi soţia lui Castro au rămas multă vreme confidenţiale, motivându-se raţiuni de securitate. La dolce vita dusă de Castro era „un privilegiu nebunesc”, în timp ce cubanezii sufereau de sărăcie în anii ’90, când economia se prăbuşea ca un castel din cărţi de joc, după dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a blocului din Est, Havana având 80% din întreprinderi străine. Potrivit lui Sanchez, compatrioţii săi nu erau la curent cu viaţa amoroasă complicată a şefului lor, un fustangiu care are cel puţin nouă copii, media cubaneză având interdicţia de a menţiona astfel de realităţi. Locotenent-colonelul Sanchez, care trăieşte în America, dezvăluie dinastia familială, cu cei nouă copii ai lui Fidel, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Raul Castro, fratele mai mic şi succesorul său, a vegheat la menţinerea unei vieţi de familie, pentru a para lipsa de interes a fratelui mai mare. Printre fiii lui „El Lider Maximo“, doi au un rol public – Fidelito, format în ex-URSS, şi Antonio, devenit vicepreşedinte la Federaţia internaţională de baseball. Copiii lui Raul Castro sunt mai bine plasaţi în vederea unei succesiuni dinastice. Mariela Castro Espin, deputat în Adunarea Naţională, a îmbrăţişat cauza diversificării sexuale şi oferă astfel imaginea cea mai plăcută a familiei. Colonelul Alejandro Castro Espin este un personaj mai sulfuros, specialist în relaţii internaţionale şi informaţii secrete. Iar Raulito este însărcinat cu protecţia lui Raul Castro.
Cartea descrie, de asemenea, şi mania lui Fidel de a înregistra şi supraveghea tot, care atinge anturajul său apropiat. Afacerea Ochoa, după numele generalului care a comandat trupele cubaneze în Angola, înpuşcat în 1989 pentru trafic după un proces stalinist, rămâne principala traumă a militarilor cubanezi. Iar mărturia interogatoriilor şi a detenţiei lui Sanchez aduce o nouă dovadă a practicilor torturii în temniţele din Cuba.
Iar obsesia lui Fidel pentru petrolul venezuelan, care datează din 1959, anul venirii sale la putere, explică recentele evoluţii ale crizei guvernării de la Caracas după moartea locotenent-colonelului Hugo Chavez, în 2013. Cu forţa de monopolizare a discursului politic şi istoria Cubei de peste o jumătate de secol, castrismul a zdrobit numeroase voci şi alte versiuni revoluţionare sau disidente. În pofida îmbătrânirii actorilor şi a martorilor, vom putea vedea curând o proliferare a diverselor versiuni, în aşteptarea deschiderii arhivelor. Istoria nu iartă niciodată dictatorii.
Cayo Piedra, paradis secret
Toată viaţa Fidel Castro a repetat că nu deţine nici un patrimoniu, în afara unei modeste „cabane de pescar”, undeva pe coastă. În realitate, cabana de pescar în discuţie era o vilă de lux, cu mijloace logistice considerabile pentru supraveghere şi întreţinere. Din 1961 Fidel deţinea insula privată Cayo Piedra, aflată la 15 km sud de Golful Porcilor, un loc paradisiac. La vest, spre apusul soarelui, Castro a construit un debarcader lung de 60 m, pe o mică plajă cu nisip fin. Pentru a permite acostarea iahtului său de 27,5 m, „Aquarama“, şi a vedetelor „Pionera“ I şi II (17 m fiecare), Fidel şi Dalia, soţia sa, au ordonat săparea unui canal de un kilometru, fără de care flotila nu se putea apropia de insula înconjurată de praguri înalte nisipoase. Puntea constituia epicentrul vieţii sociale la Cayo Piedra. Un restaurant plutitor, cu lungime de 15 m, avea alăturat un bar-grill pentru petreceri. De acolo, fiecare putea admira adâncurile marine cu delfini şi ţestoase, multe destinate a sfârși în farfuria lui Fidel.
„El Comandante” era un scufundător excelent – scrie Sanchez, precizând că în toţi anii petrecuţi în serviciul lui trebuia să se scufunde, în timpul partidelor de vânătoare submarină, pentru a-l păzi de atacurile rechinilor, de baracude, de peştii-spadă.
Mese de monarh
La Havana, în imensa reşedinţă a lui Fidel Castro din cartierul Siboney, o servitoare, Zoraida, veghea la buna funcţionare a vieţii cotidiene. Doi bucătari lucrau la pregătirea meniurilor care erau servite la masă de un majordom în livrea, numit Oreste Dias. Pentru că la familia Castro se mânca „à la carte”, ca la un restaurant. În fiecare seară, înainte de culcare, Delia alcătuia meniul celor trei mese din ziua următoare – mic dejun, dejun şi cină – pentru fiecare din membrii familiei, având grijă de gusturile, obiceiurile, dorinţele lor.
Mania înregistrărilor
Fidel înregistra tot. La cel de-al treilea etaj al Palacio de Revolucion, într-un mic intrând din biroul prezidenţial se afla un dispozitiv profesionist de înregistrare, cu benzi magnetice şi căşti de ascultare. Fără vreo indicaţie contrară, consemnul era să dai drumul la magnetofoane de fiecare dată când El Comandante primea un vizitator pentru o întrevedere tête-à-tête, fie că era cubanez sau străin, politician, ministru sau general. Sala Consiliului de Miniştri, aflată de cealaltă parte a culoarului, la cel puţin zece metri de biroul lui Fidel, era înţesată de microfoane, care permiteau înregistrarea reuniunilor Biroului Politic al partidului comunist care se derulau în această sală. În Cuba nu scapă nimic de supravegherea securităţii statului, G2.
Pentru aniversarea de la fiecare 13 august, comandantului-şef îi plăcea să fie înconjurat de garda sa apropiată. Prin tradiţie, el şi escorta se adunau în casa havaneză situată în inima unităţii militare 160, cea unde Fidel îşi organiza întâlnirile galante, departe de ochii Daliei.
Se frigea un miel, pe care oaspeţii îl mâncau cu mâna, conform tradiţiei arabe, şi totul era stropit cu vin algerian. În acea zi Fidel nu uita niciodată să-i viziteze pe fratele său Raul şi pe amicul său columbian, scriitorul Gabriel Garcia Marquez.
