» Zloata de peste noapte a lasat in zori pe intinderea valurita o ceata usoara, ce se pierde incet sub razele soarelui. In fata, o uriasa limba de pamant iti da senzatia ca pluteste pe apa vinetie a fluviului ce-si depune pe malurile devenite negricioase in timp colectia de mizerii lichide ori grosiere cu care s-a imbogatit in amonte. Pe pamantul albit de langa Dunare, un numar impresionant de ciori, stranse de instinctul lor gregar intr-un card dezordonat, care si-au pornit obisnuitul colind zilnic in cautare de hrana, croncane asurzitor, distorsionand cu clipocitul ritmic si odihnitor al apei, spart insa si el de la intalnirea cu barajul ce i s-a inaltat in cale.
Trecem si noi peste el si pasim in insula mica la prima vedere, dar care in realitate este cel mai mare ostrov de pe batranul fluviu. Cu trei decenii in urma, inainte de inceperea lucrarilor la hidrocentrala numita impropriu "Portile de Fier II", ea se intindea pe 14 km sfarsind in aval si in amonte in unghiuri ascutite. In partea mediana se latea pana inspre 4 km. Chiar daca azi bratul dinspre Gogosu al Dunarii este inchis, ostrovenii au pastrat in limbajul local acea expresie mostenita din strabuni "trecem in tara". Ca un semn al izolarii lor…
In scurt timp, turla alba a unei biserici ne avertizeaza ca nu-i departe asezarea scormonita de mult la temelii de catre arheologi. Odata patruns in perimetrul zidurilor macinate de vreme, al valurilor de pamant si al celor patru metereze din preajma stravechiului sat Ostrovu Mare, din care s-a recrutat mare parte din marinarii din flota fluviala a tarii – pentru ca din generatie in generatie barbatii de-aici au fost numai marinari, iar femeile au muncit ogorul –, aerul curat al diminetii antrenat de o adiere usoara, pornita dinspre fluviu, ti-aduce mirosul de tamaie din cimitirul de langa drum, unde, in acea zi de Sfantul Nicolae, inca mai zaboveau cateva batrane ce-si plangeau mortii intr-un bocet mai mult duios decat sfasietor, nemaiintalnit prin asezarile din Lunca Dunarii. si care, dupa cum aflam, isi pierde originea in negura timpului, cand navalirile oarbe ale dusmanilor au distrus in cateva randuri satul cu oameni pasnici, multi dintre ei luand drumul pribegiei.
Nu intamplator, langa Nis, in Serbia, locuitorii satului Baldesti – scapati ca prin minune neslavonizati – spun cu mandrie ca stramosii lor sunt ostroveni refugiati, dovada fiind si numele Baldescu pe care il poarta multe dintre familiile asezarii. Nume apartinand unora dintre primele familii – dupa cum atesta documentele de arhiva – care s-au asezat in insula Ostrovu Mare.
Configuratia insulei este acum mult schimbata si cei care au provocat-o nu i-au mai despagubit pe localnici. "Niste escroci, dom’le", afirma inginerul Gheorghe Hanes, primarul comunei Gogosu, care administreaza si acest teritoriu. Prin inaltarea celor doua baraje, a centralelor hidroelectrice si a ecluzei, din suprafata initiala a ostrovului s-au pierdut sub ape 309 ha de teren arabil, paduri si fanete.
Lunca – singura zona fertila pe intinderea de nisipuri spulberate de vant – a fost si ea inundata, instalandu-se pe mai bine de 100 ha mlastinile care avanseaza in intindere, bogate doar in trestie, papura, rogoz si broaste. "Adaugand alte circa 38 ha pe care s-a organizat santierul si s-au deschis drumurile de acces – a mai afirmat primarul –, aveti imaginea aproape completa a prejudiciului adus proprietatii ostrovenilor."
Dunarea sapa intens malul romanesc al insulei, lucrarile de protectie batand pasul pe loc. Nici macar cele care vizeaza zona "Ostrovu Mare – SAT" n-au fost inca finalizate. Imaginea lui, in comparatie cu cel sarbesc, are aspect selenar.
Dunarea Mare – cum o numesc localnicii – a devenit "o balta imensa plina de alge" in care ajung si dejectiile din gospodarii. Constructorii au parasit zona, colonia a fost in cea mai mare parte demolata, putinii santieristi care au mai ramas – din cele 10.000 de suflete cate o populau in urma cu un sfert de secol – traiesc in cea mai crunta mizerie, fara apa si curent electric.
De 19 ani, cohortele de guvernanti tot sosesc in insula doar la vremea alegerilor, lasand in urma numai promisiuni. Gandind la calea ferata, la autostrada si, mai ales, la "zona libera" care le-au fost promise, multi dintre santieristi s-au hotarat sa ramana la Ostrovu Mare. Foarte putini insa s-au incumetat sa porneasca o afacere. Cei care au facut-o repede au abandonat ceea ce au inceput. Doar vreo doua benzinarii si tot atatea popasuri turistice au rezistat o vreme, alimentate nu de veniturile pe care le-au realizat, ci de speranta ca guvernantii se vor apleca si asupra maldarelor de memorii provenite din Ostrovu Mare privind viitorul insulei, legat, indispensabil, de devenirea operationala a punctului de trecere a frontierei de stat si, implicit, a vamii botezate, pe nedrept, Portile de Fier II.
Dupa 23 de ani de asteptare
La capatul podului de peste Dunarea Mare, lung de 1.111 metri, pentru a carui constructie s-au excavat 42 milioane de tone de pamant, o cladire impunatoare, cu peretii coscoviti si parasiti de tencuieli, prin al carei acoperis ploua, iti atrage atentia. Este sediul PCTF si al vamii cu patru piste de intrare si de iesire din tara, cu birouri pentru schimb valutar si alte activitati indispensabile, cu restaurant, cu o intinsa platforma betonata destinata parcarii mijloacelor de transport. Vamesii si politistii de frontiera, toti navetisti la Drobeta-Turnu Severin, de la mai bine de 70 km, dau vizibile semne de plictiseala. Pana in urma cu cativa ani, singura activitate ce le-alunga, de doua ori pe zi, amorteala era verificarea documentelor colonistilor care executau ultimele lucrari la centrala de pe malul sarbesc.
Astazi, ei privesc obsedant apele fluviului incercand sa afle raspunsul la ghicitoarea pentru mileniul abia inceput, tesuta din intelepciunea ostrovenilor: ce s-a deschis, dar a ramas inchis la Portile de Fier II?
In fata impunatoarei cladiri care arata acum jalnic, o femeie maruntica, cu fata cutata, da cu matura pe asfaltul platformei. "Daca s-ar deschide vama – spune Lenuta Belciug –, nu cred ca ar mai exista vreun somer pe aici si am avea de toate. Uitati ce-au ajuns constructorii hidrocentralei… Scormonesc dupa fier vechi."
Morisca intereselor meschine
Infiintat prin Decretul Consiliului de Stat 143 din 14 mai 1985, punctul de trecere a frontierei nu a devenit niciodata operational potrivit motivelor infiintarii sale, adica pentru tranzit de marfuri si persoane intre Romania si pe atunci Iugoslavia. Pentru o scurta perioada de timp, el a functionat, incepand cu luna august a anului 1993, doar pentru transportul cu mijloace navale a TIR-urilor in tranzit intre Ostrovu Mare si Vidin – Bulgaria. Graba cu care a fost pus in functiune atunci a fost generata de supraaglomerarea vamii de la Calafat. Dupa un an insa, morisca s-a stricat, firma SPET si-a luat "jucariile" si le-a mutat la Bechet, unde a deschis surprinzator de repede un punct de trecere a frontierei intre localitatea de la gura Jiului si Oreahovo – Bulgaria. PCTF si vama de aici functionau in niste baraci.
Castigul intreprinzatorilor era de invidiat. Potrivit unor vamesi mehedinteni pensionari, care au fost detasati la Bechet, in 24 de ore pe aici treceau circa 300 de TIR-uri. Statul roman a cheltuit sume enorme pentru detasarea politistilor de frontiera si a vamesilor (nu numai de la Ostrovu Mare) pentru perioade de cate doua saptamani spre a lucra la Bechet. La vremea aceea, autoritatile au gasit repede justificarea pentru inchiderea portii de la Ostrovu Mare prin faptul ca "zapada cazuta prea timpuriu si abundenta impiedica traficul pe Dunare". In acea vreme, sarbii au avansat insa, in mai multe randuri, propunerea catre autoritatile romane de deschidere a punctului de trecere, dar de fiecare data n-au primit decat amanari.
Record de promisiuni
Indiscutabil, pe linia promisiunilor electorale, "deschiderea PCTF de la Portile de Fier II" bate toate recordurile. Bine argumentata financiar si social, sansa ei de reusita ramane deocamdata tot in ceata. Astfel de promisiuni au fost facute de doi fosti premieri si doi presedinti ai tarii. Sa nu mai amintim de deputati si senatori, unii dintre ei ramasi surprinsi ca la Ostrovu Mare mai este inca un pod peste Dunare in afara de cel de la Portile de Fier. Nu stim daca partea sarba – asa cum invoca frecvent autoritatile romane – n-a dorit deschiderea acestui punct de trecere, nici daca infrastructura de care nu dispun vecinii nostri ar fi fost motivul ce tine de 23 de ani bariera mereu coborata la capatul podului.
» Cacealmaua
Pe 29 iunie 1999, ostrovenii au fost martorii unei cacealmale girate de catre autoritatile statului roman. In prezenta mai-marilor Mehedintiului si a unor reprezentanti ai politiei din Romania si Serbia, la Ostrovu Mare s-a ridicat bariera de la capatul podului ca semn al devenirii operationale a punctului de trecere a fronierei. Putini au aflat insa ca toti cei care au dorit sa treaca Dunarea peste pod au fost intorsi din drum. In iulie 2005, chestorul-sef Anghel Andreescu, pe atunci secretar de stat in cadrul MAI, a aterizat cu elicopterul in fata vamii de la Ostrovu Mare. A analizat starea cladirilor PCTF, dotarile existente, a avut o scurta discutie cu personalul din punct si cu primarul asezarii. La plecarea grabita, a afirmat: "Cu certitudine, in scurt timp, bariera de la capatul podului va fi ridicata". si de atunci iar nu si-a amintit nimeni de aceasta poarta inchisa a tarii.
Adaugand alte circa 38 ha pe care s-a organizat santierul si s-au deschis drumurile de acces, aveti imaginea aproape completa a prejudiciului adus proprietatii ostrovenilor." Gheorghe Hanes
