Turismul culinar promovează, de trei ani încoace, o zonă pe cât de frumoasă pe atât de uitată, a vechilor sate săseşti de pe Valea Hârtibaciului, între Sibiu şi Sighişoara. Sute de occidentali participă, din aprilie până în septembrie, la „Transilvanian Brunch„, gustând din bucatele preparate de localnici.
Pe oameni poţi să-i cunoşti şi după mâncarea pe care o prepară. În jurul mesei sunt tradiţii vechi de sute de ani. Şi destine pe care le afli de la cei care au făcut bucatele. Şi ce bucate! Reţete din moşi-strămoşi. Se poate vorbi de turism culinar, aşa cum se face de trei ani încoace pe Valea Hârtibaciului. O zonă situată între Sibiu şi Sighişoara. Câteva zeci de sate, la originea lor săseşti, fiecare cu biserica lui fortificată, se ascund printre dealuri cuminţi şi păduri tăcute. Parcă ai fi într-o altă lume. Trei familii – Cristian Cismaru şi Iuliana Labo, Mihai şi Voichiţa Dragomir, Gabi şi Iochan Cotaru – au avut ideea organizării a ceea ce se numeşte „Transilvanian Brunch”. Asta înseamnă mic dejun cu prânz transilvănean, în traducere lejeră. Ei te invită pe tine, turistul român sau străin, să „guşti” din satul românesc tradiţional.
Obiceiuri scoase de la naftalină
Până în prezent, 20 de sate de pe Valea Hârtibaciului au organizat mese turistice. Cristian ne povesteşte că n-a fost deloc uşor. Te duci într-un sat şi încerci să porneşti din nou curgerea timpului. Mulţi te privesc ciudat. Nu înţeleg. Adică să te trezeşti că vin în satul tău 100 sau 200 de turişti. Păi, sunt mai mulţi decât populaţia unui sat din partea asta de ţară. De exemplu, în Valea Calvei sau în Valea Buii sunt sate care au câte opt sau zece locuitori. Altele sunt mai mari, la 100 de familii. Ajungând în părţile astea, trebuie să ştii un lucru esenţial – dacă mai există vecinătăţi. „Am întrebat de femei care organizau nunţi, pe vremuri”, adaugă interlocutorul nostru. Femeile astea pot repune în funcţiune mecanismul, uneori ruginit, al vecinătăţii. Oamenii de pe o stradă sau de pe mai multe străzi sunt uniţi, când e vorba de muncă voluntară, sărind unii pentru alţii. Asta e vecinătatea. Sau era. E ca şi cum ai scoate un obicei de la naftalină, din lada de zestre a satului. Şi dacă ai repornit mecanismul, atunci se adună patru – cinci bucătărese care fac mâncare pentru 200 de invitaţi. Mai sar încă 15 sau 20 de bărbaţi care aranjează mesele, scaunele. Farfurii şi tacâmuri există, ca un fel de patrimoniu al vecinătăţii, scos şi el de prin ungherele timpului. Şi mai iese la iveală ceva – fanfara satului. Fiecare sat avea pe vremuri fanfara lui. Acum vezi că apar din casele lor oameni bătrâni. Scot la lumina zilei tobe, trompete la fel de bătrâne. Le curăţă, încât lucesc din nou în soare. Şi muzica se aude iarăşi în sat. Oaspeţii pot veni!
Mâncarea preparată de „vecinătate”
Am plecat din Sibiu, cale de 25 de kilometri, până în satul Stejărişu, însoţiţi de un asfalt nesperat de bun, chiar şi după ce am ieşit din drumul judeţean, spre inima colinelor care se deschid în faţa noastră. Ne întâmpină casele cu „ochi” în acoperişuri, frumos colorate, cu porţi înalte. Uliţele sunt însă tăcute. De parcă lumea s-ar fi dus cine ştie unde. Ajungem în dreptul bisericii evanghelice. Într-o curte largă, o casă semeaţă şi în jurul ei mese întinse. Un foişor sub care poţi să stai. Şi localnici trebăluind. E abia ora nouă dimineaţa. Evenimentul va începe, conform tradiţiei, la zece, urmând să ţină până spre seară. Mergem la bucătărie. Acolo încă se munceşte. Facem cunoştinţă cu şefa bucătăreselor, Rodica Gottschling. Între sarmale şi friptura de porc are timp să ne prepare cuvinte frumos meşteşugite. Vedem în jurul nostru cârnaţi fripţi, vinete, varză cu carne, iahnie cu carne, jumeri. Cel din urmă fel înseamnă grăsime fiartă şi afumată, transformată în pastă, amestecată cu ceapă, care se unge pe pâine.
Fuseseră pregătite şi supa de cartofi, pasta de ouă şi pasta de şuncă cu hrean. Apoi plăcintele cu prune, cozonacii şi tartele cu mere. La care se adaugă sucuri şi ceaiuri făcute din plante medicinale sau aromatice. E flora care „îmbracă” acest sat. Pentru unii poate fi o ciudăţenie ceaiul din flori de fân. Şi nu în ultimul rând vor fi la masă băuturile tari, tot după „secretele” locului. Rodica ne spune că munca pentru acest brunch a început cu trei zile înainte de eveniment. „La noi în sat există două vecinătăţi”, zice femeia. Vecinătatea de jos şi cea de sus, după cele două jumătăţi ale satului. Câte 30 de familii adunate într-o vecinătate. După obiceiul de veacuri, oamenii pun mână de la mână, când unul dintre ei trece prin bucurii sau necazuri, pentru a-l ajuta. Dacă ai intrat în vecinătate, plăteşti o cotizaţie anuală, să fie mereu bani albi pentru zile negre. În fiecare an se face o adunare a vecinătăţii, în februarie. Oamenii îşi spun atunci păsurile şi decid care dintre problemele stresante ale satului trebuie rezolvată mai întâi. Ei, şi dacă acum a sosit ideea branch-ului, vecinătăţile s-au şi pus în mişcare.
„Frigiderul” medieval
Fanfara începe să cânte. Cinci bărbaţi. Îmbrăcaţi de gală. Uniformă albastră, cu fireturi. Polcă, vals, tango. Sunete ample. Ritmul aleargă printre invitaţii deja strânşi pe iarba din faţa casei. O fanfară cât un secol, aproape. Formată prin anii ’50. Din vechiul grup, de 12 bărbaţi, au mai rămas doar cinci. Ei mai cântă şi azi pe la diverse evenimente, nu numai în satul lor, ci şi în alte sate de pe Valea Hârtibaciului. Pe unde sunt chemaţi. Ne îndreptăm apoi, pentru scurt timp, spre biserica evanghelică, aflată în plin şantier, pe banii Uniunii Europene. Impresionantele ziduri din piatră prind din nou viaţă. Urcăm în turn, până la primul etaj. Aici avem parte de o surpriză – încă se mai păstrează slănina afumată în camera pe unde coloanele de aer intră din patru colţuri. Bucăţi mari, de slană, aproape cât statul unui om, sunt agăţate de cuiele din tavan.
În dreptul fiecăruia este câte un bilet pe care scrie iniţialele proprietarului şi numărul casei lui. Slănina a fost mai întâi pusă în sare, pentru trei săptămâni, apoi afumată, şi în final depusă în medievalul „frigider”. E unul din puţinele locuri în care turnul slăninii e folosit ca atare de localnici. În majoritatea bisericilor evanghelice fortificate din Transilvania acest obicei s-a pierdut, după ce majoritatea saşilor au plecat din România. „Erau 200 de saşi la noi, în Stejărişu, în 1970. Slănina era păstrată pe trei etaje ale turnului”, îşi aminteşte curatorul bisericii locale, Mihail Gierling, om la 52 de ani. El merge în fiecare duminică prin cinci sate şi abia dacă reuşeşte să adune în microbuzul său 15 saşi, cu părul alb, pe care îi aduce la slujbă, la biserica din Stejărişu. Cu acelaşi microbuz vine atunci şi preotul din Agnita. „Atât de puţini am rămas!”, oftează omul.
La masă cu ataşatul social al Ambasadei Austriei
Un sat poate avea totuşi şansa viitorului. Însă nu datorită unui locuitor al României se întâmplă asta la Stejărişu, ci a unei femei care s-a îndrăgostit de ţara noastră, deşi e născută în Austria. Am cunoscut-o pe Barbara Schofnagel, care se recomandă pensionară, mamă a patru copii, fost membru al Parlamentului de la Viena şi actual ataşat social al Ambasadei Austriei la Bucureşti. Dar şi locuitor al satului Stejărişu, începând din 2005. Ţinta ei principală a fost educaţia şi formarea profesională a localnicilor, că sunt români, saşi sau rromi. Asociaţia pe care o conduce – „Austria Pro România” – a pus bazele mai multor ateliere, unde 140 de oameni au învăţat diverse meserii – dulgher, tâmplar, lăcătuş mecanic, fierar. Profesori le-au fost meseriaşi din Germania şi Austria, ei înşişi pensionari. Oamenii locului au mai deprins regulile turismului, la fel cum au descoperit şi beneficiile fructelor şi plantelor medicinale, din care se pot face sucuri şi ceaiuri, vândute apoi cu preţ bun. Deja în sat există posibilitatea de cazare, însemnând peste 30 de paturi, atât în fosta şcoală, cât şi în fosta casă parohială, localitatea fiind invadată vara de occidentali, după cum ni se spune. Proaspeţii dulgheri sau tâmplari şi-au găsit de lucru în Sibiu, Mediaş sau Agnita. „Dacă se organizează, românii vor reuşi în ceea ce şi-au propus. Potenţialul e foarte mare”, e convinsă Barbara, grăbită să-şi reia locul în fanfara satului, unde cântă la trombon.
Câte şase brunch-uri pe an
Iată câte poţi afla dacă te duci într-un asemenea loc! Mâncarea a trecut pe plan secund. Poveştile oamenilor sunt mai importante. Şi poeziile pe care le-au recitat copiii din Stejărişu, ca şi jocurile ţăranilor, aplaudate de cei 130 de oaspeţi. La fel a fost şi în alte sate de pe Valea Hârtibaciului, unde s-au mai organizat brunch-uri. Dans şi muzică, la Săsăuş. Femeile care au făcut acolo mâncarea s-au îmbrăcat apoi în portul popular şi au dansat. Ceva cu totul aparte a fost în satul Gherdeal, unde trăiesc doar opt suflete. Şase au muncit în bucătărie, pentru musafirii lor. Iar în satul Hosman nimeni nu s-a speriat de ploaia venită din senin. Turiştii au mărşăluit pe uliţe, bucuroşi, cu fanfara în frunte. În satele din Valea Calvei nu s-a stat doar la masă, ci s-a mers în excursie prin canionul din apropiere ori s-au folosit ciclodrezinele, special create pentru acel eveniment, la o plimbare pe calea ferată a fostei mocăniţe. Festinul poposeşte în locuri reprezentative, în curţile unor gospodari, la casele parohiale, în livezi, într-o şură. Sau la doi paşi de gară, cum a fost în Agnita, fiind vorba de o clădire emblematică a oraşului. „Am vrea să organizăm brunch-uri în toate satele de pe Valea Hârtibaciului”, ne spune Cristian Cismaru. Tot el adaugă – „oamenii văd, cu ocazia asta, că tradiţiile sunt apreciate de cei care vin în satul lor, ca oaspeţi, şi că nu trebuie să dea uitării obiceiurile din străbuni”. Anul viitor, în vizorul organizatorilor acestui tip de acţiune sunt câteva sate din zona Bruiu, poate şi la Hosman – pentru a doua oară, la Alma Vii şi Mălâncrav. Din aprilie până în septembrie, în ultima sâmbătă a fiecărei luni, se desfăşoară brunch-ul.
Taxă de participare – 40 de lei
La primul „mic dejun cu prânz transilvănean”, din aprilie 2008, la Biertan, au fost opt participanţi – şapte români şi un autriac. Vestea s-a răspândit repede, după aceea, pentru că în 2010, tot la Biertan, au fost 300 de oaspeţi. De data asta, străinii s-au dovedit majoritari – elveţieni, austrieci, germani, francezi. A devenit o regulă – occidentalii invadează de fiecare dată satul pregătit de o astfel de sărbătoare. Taxa de participare este de 40 de lei. Din banii aceştia sunt cumpărate alimentele de la localnici. Sunt plătite şi bucătăresele care prepară bunătăţile. Primesc bani şi ţăranii care ajută la aranjarea meselor şi servirea bucatelor. Nici fanfara nu pleacă acasă cu buzunarul gol. „Suntem mulţumiţi când ieşim pe zero, după fiecare acţiune”, precizează Cristian. El şi soţia lui, ca şi celelalte două familii implicate în organizarea branch-urilor, fac parte din Grupul de Acţiune Local, asociaţie bazată pe fonduri europene, al cărei scop este promovarea Văii Hârtibaciului. „Pentru că aici trăim”, îşi motivează aceşti oameni efortul lor.
20 de sate de pe Valea Hârtibaciului au organizat deja mese turistice pentru vizitatorii străini.
