The New York Times: Ion Ţiriac a trişat în finala de Cupa Davis din 1972. Meciul a avut loc numai după ce a intervenit Nixon la Ceauşescu

Cotidianul american a publicat un amplu articol – intitulat “Când Cupa Davis a venit din frig” – despre tensiunile din culisele confruntării finale de acum 41 de ani dintre tenismenii români Ilie Năstase şi Ion Ţiriac şi cei de peste Ocean, al căror star era Stan Smith.

„Finala Cupei Davis din 1972 a fost o dramă de pro­porţii. Istoricii tenisului consideră că a fost unul dintre cele bune meciuri din această ­Cupă“, scrie The New York ­Times. Disputa  a fost prima de acest fel care a avut loc într-o ţară din blocul ­sovietic, într-un moment de tensiune maximă, provocat de atentantul împotriva sportivilor israelieni din vara acelui an la Olimpiada de la München.

De altfel, tocmai din acest motiv ­finala a fost marcată de măsuri excepţionale de securitate. “Cu ploaia lovind în geam, un ­avion Air France ajunge la ­Bucu­reşti, în România, la începutul lunii octombrie 1972. Douăzeci şi patru de oameni aşteaptă la ­scară. Poartă jachete de piele şi mitraliere de umăr, iar unii aveau cuţite ascunse la gleznă. Cu şase săptămâni înaintea acestui meci, lumea a asistat, la televizor, cum teroriştii palestinieni au ucis 11 membri ai ­echipei olimpice israeliene. Următorul mare eveniment sportiv era Cupa Davis, în România, o ţară prietenoasă cu palestinienii. Iar doi dintre tenismenii americani erau evrei”, astfel începe The New York Times relatarea despre finala care a avut loc între 13 şi 15 octombrie.

Arbitrii români, reputaţie proastă de patru decenii

Echipe antitero pe acoperişul hotelului unde erau cazaţi tenismenii de peste Ocean, deplasări în coloane de maşini care nu opreau la semafoare au completat tabloul acelor zile. Teama de un atac terorist a fost atât de mare încât antrenorul Statelor Unite, Dennis Ralston,l-a ţinut pe tuşă pe jucătorul Harold Solomon, parţial şi pentru că acesta era evreu.

În plus, sportivii din SUA credeau că, dacă evită teroriş­tii, nu au cum să scape de reputaţia proastă a arbitrilor români, dispuşi să fure meciurile. “Ral­ston declara, încă dinainte de atentatele de la München, că fusese avertizat de antrenorul echipei de Cupa Davis a Australiei să nu vină în România. Neale Fraser, care jucase la Bucureşti în vara lui 1972, i-a spus lui Ralston că meciul i-a fost furat prin decizii partizane privind out-urile şi prin înşelăciune. «Nu poţi câştiga, pentru că nu te vor lăsa», i-a transmis Fraser lui Ralston. «Nu ai idee în ce te bagi»”, scriu jurnaliş­tii de la The New York Times în articolul “Când Cupa Davis a venit din frig”, publicat în ediţia din 13 octombrie.

Totuşi, deciziile politice au contat mai mult decât interesele sportive, afirmă cotidianul. SUA tocmai întreţineau o alianţă cu România comunistă, care părea “dalta care să spargă blocul sovietic”. “Un articol din The New York Times, de la acea vreme, relata că Asociaţia Americană de Tenis de Câmp a fost de acord să joace la Bucureşti parţial şi la îndemnul Departamentului de Stat. O altă dovadă a mizelor diplomatice reiese dintr-o serie de telefoane primite şi care porneau de la Casa Albă”. Un politician republican, Sigrid Draper, le-a povestit ziariştilor că după atacurile de la München, a fost chemat de un judecător federal numit în funcţie de preşedintele Nixon şi care fusese căpitanul echipei americane de Cupa Davis în 1963 şi şeful Asociaţiei de Tenis între 1967 şi 1968, ­pentru a i se explica îngrijorările cu ­privire la jucătorii ­americani de origine evreiască ce urmau să facă deplasarea.

Draper l-a contactat pe Murray Chotiner, un apropiat consilier al preşedintelui SUA, Richard Nixon. “Ulterior, Murray m-a sunat şi mi-a spus că Nixon l-a sunat pe Ceauşescu, iar mesajul este: «Trimite-i la Bucureşti»”, dezvăluie The New York Times până la ce nivel s-a intervenit pentru ca finala să aibă totuşi loc.

Ilie Năstase, graţios şi ager

Articolul despre spectaculoasa confruntare de Cupa Davis din 1972 oferă şi detalii despre meciuri, aşa cum au fost văzute de americani. “Românii au folosit doar doi jucători: pe graţiosul şi agerul Ilie Năstase, un playboy de 26 de ani şi campionul en-titre la US Open, şi scandalagiul viclean Ion Ţiriac, membru al echipei olimpice de hochei în 1964. Năstase şi Ţiriac, eroi naţionali şi experţi pe zgură, mai câştigaseră turneul francez de la Roland Garros, la dublu, pe zgură, în 1970”.

Starul SUA era Stan Smith, ­care-l învinsese pe Năstase cu trei luni mai devreme în finala de la Wimbledon. Alegerea celui de-al doilea jucător a fost dificilă, susţin jurnaliştii de la The New York Times. “Antrenorul Ralston l-a ales pe Tom Gorman, ­care ajunsese până în semifinalele US Open în acel an, dar care pierduse opt meciuri directe pe zgură cu Năstase. Alegerea evidentă ar fi trebuit să fie Solomon, un jucător mult mai bun pe zgură. «Nu am crezut că poate face faţă ameninţării că va fi bombardat sau lovit», a declarat Ralston. «Nu am vrut să iasă pe teren gândindu-se că cineva l-ar putea împuşca»”, şi-a amintit antrenorul echipei americane.

continuare în pagina 2

Primul meci a fost cel dintre Tom Gorman şi Ioan Ţiriac. Românul a fost iniţial condus cu două seturi la zero, moment în care acesta a început să aplice strategiile sale clasice. “I-a linguşit pe arbitrii de tuşă, ca să ţină cu el la deciziile controversate, s-a aşezat într-un scaun, în timpul jocului, pentru a rupe ritmul de joc al lui Gorman. Când acesta din urmă servea, Ţiriac privea în pământ pentru a-l obliga să se oprească. În acele momente, îşi aminteşte Gorman, i se părea că «terenul a devenit mai mic»”.

Până la urmă, în uralele unui public entuziast, Ion Ţiriac a ­revenit şi a câştigat la cinci seturi. Jurnaliştii newyorkezi susţin acum că meciul a fost trucat. “Arbitrul Enrique Morea, din ­Argentina, a declarat că nu a mai văzut atâtea înşelătorii ca la acest meci. «Arbitrii de tuşă vedeau numai ceea ce dorea Ţiriac». În vestiar, unul dintre jucători a cerut echipei să plece acasă. Apoi a venit un moment desprins parcă din scenele pentru televiziune, cu Solomon în centru. «Haideţi, băieţi», a spus Solomon, «dacă plecăm acum şi-i lăsăm pe tipii ăştia să primească ce vor, e ca şi cum ar câştiga de două ori»”, este istoria relatată de partea americană.

Chestionat, după patru decenii, de cotidian despre acuzaţiile că ar fi trişat, Ion Ţiriac nu a răspuns. “Cupa Davis din 1972 a fost, din păcate, doar o altă finală pe care am pierdut-o”, a menţionat acesta. Anterior, tenismanul declarase că nu are nici un regret pentru ce s-a întâmplat atunci. Până la urmă, SUA a câştigat finala cu scorul general de 3 la 2.

Ilie Năstase: „Dacă am furat meciul, de ce am pierdut?“

Ilie Năstase respinge afirmaţiile din articolul publicat de The New York Times. “Dacă afirmă acum că voiau să se retragă din finală, de ce nu au făcut-o? Eu nu ştiu să fi vrut asta. Probabil că s-au greşit nişte mingi, la arbitraj, dar nu era vina noastră, că nu eram eu cu Ţiriac arbitri”, a replicat tenismanul, pentru România liberă. “Dacă Ţiriac linguşea arbitrii, de ce am pierdut? Meciul decisiv cu Stan Smith a fost în cinci seturi, deci nu i-a furat. Astea au fost scuzele lor”, a completat sportivul.

CTP: Ţiriac, folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a povestit într-un editorial despre participarea sa la această finală istorică de Cupa Davis din 1972. “La 16 ani am fost copilul de mingi al lui Ion Ţiriac. Meciul său cu Stan Smith a fost unul dintre momentele cruciale în formarea mea ca om”. Amintirile lui CTP nu diferă mult de relatările americanilor. “Mă gândesc cum s-a îndreptat spre tribună la sfârşitul setului 3 mârâind ca o fiară: «Te omor, mă, auzi, dacă pierd ghemul ăsta, te omor!». Până atunci luptase cu o voinţă supraumană, reuşind să-i ia lui Smith primul set şi să ajungă la 5-4 pentru american în setul al treilea. Mi-e greu să uit cum îmi şuiera printre dinţi: «Dă-o, bă, dracului, mingea, nu vezi că nu mai am aer?!»”.

La acel moment, americanii conduceau la general cu 2-1, aşa încât de Ţiriac depindea rămânerea României în cursa pentru “Salatiera de argint”. “Şi eu îi aruncam mingea aiurea, pe lângă rachetă, ca s-o culeagă alt copil de mingi din mijlocul terenului şi «Bunicul» (tenismanul român avea deja 34 de ani – n.r.) să se mai poată odihni câteva secunde. Reuşise, folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân, să-l scoată din sărite pe Smith, vestit pentru calmul său englezesc, în aşa hal încât americanul a ajuns să dea cu mingea după el! Nu mai vorbesc de tuşele «mutate» de arbitru cu câte 10 centimetri, după nevoi şi neam. Fireşte, principalul Enrique Morea venea şi corecta decizia, dar Ţiriac mai câştiga iarăşi nişte timp de odihnă”, îşi aminteşte editorialistul.

Comentator francez: Românii, coşmarul americanilor

Comentatorul francez al finalei de la Bucureşti, Christian Quidet, a descris, în cartea sa “Fabulous History of Tennis”, meciurile dintre Ţiriac-Năstase şi americani. „Românii au provocat un weekend de coşmar americanilor”, afirmă acesta, potrivit mysport.gsp.ro. Dar şi francezul aminteşte de acuzaţiile de fraudă.

“Arbitrul nu prea ştie unde şi cum să intervină, căpitanul american nu mai îndrăzneşte să se plângă de câteva greşeli ale arbitrilor din teama de a nu înrăutăţi situaţia. Americanii, care nu mai jucaseră niciodată în aceste condiţii, erau absolut obosiţi de furia şi zgomotul tribunelor”, relatează Christian Quidet.

Articolul complet din New York Times poate fi citit AICI