E, cu siguranță, prea puțin, din fuga mașinii și a pașilor, să înțelegi Basarabia. Tot ce pot spune este că m-am simțit ca acasă, așa că "Basarabia e România" nu-i doar un slogan gol de conținut. După două zile petrecute la Chișinău și într-un sat de pe malul drept al Nistrului, la Holercani, mi-am dat totuși seama că am de-a face cu o altă Românie. Cu propriu-i trecut, marcat de rusificarea până la sânge. Urmele se văd în prejudecățile, dogmele și temerile pe care le întâlnești la tot pasul.
Am plecat din București seara, pe 3 iulie, pe la ora nouă, în două autocare. Câțiva jurnaliști și restul voluntari ai Platformei Unioniste "Acțiunea 2012", spre Marea Adunare Națională care urma să se desfășoare pe 5 iulie. Unii îmi povesteau că mai fuseseră în Republica Moldova cu ani în urmă, imediat după obținerea independenței proclamată la Chișinău. Și nu s-au întors de acolo cu experiențe prea plăcute. Se refereau la ce pățiseră în vamă, reținuți ore în șir, fără un motiv anume, amenințați cu arestarea. Lucrurile, spun ei, s-au mai îmbunătățit pe parcurs. Așa sper.
Trecem Prutul
Ajungem în final la vama noastră, Albița, unde lucrurile decurg fără nicio problemă. Gata, spre Prut. Cineva din autocar zice că nu ai voie să fotografiezi Prutul. Așa era cel puțin pe vremuri, un ordin, venit de nu știu unde. Cică e obiectiv. Nu știu ce fel de obiectiv. Eu îl fotografiez. O apă liniștită, sufocată de pădurea care se scăldă în aburii dimineții. Și apoi în Vama Leușeni.
Priviri tăioase
Abia ora șase. Destul de pustiu pe aici. Primul autocar trage în fața unei clădiri impozante. Parcă ar fi terminal de aeroport. Văd cum imediat ies din blocul acela mai mulți vameși care dau ocol mașinii, destul de agitați. Unul dintre ei vine și în cel de-al doilea autocar. Urcă. Eu eram chiar în spatele șoferului. Așa că văd bine scena. Vameșul ne aruncă o privire tăioasă, apoi un "bună dimineața" de complezență. Mă simțeam de parcă am făcut o ilegalitate pășind pe teritoriul Republicii Moldova. Pe urmă ne întreabă pentru ce am venit în țara lui. Cu aceleași flăcări în ochi. Nimeni nu îndrăznește să spună nimic. Să nu cumva să supere autoritatea.
O oră de agitație în Vama Leușeni
Apoi ni se ia fiecăruia Cartea de Identitate. Și acesta este un exercițiu de intimidare. Vameșul îți ia buletinul, dar în același timp te fixează cu aceeași privire deosebit de rece. Se uită când la poza din buletin, când la tine. Să se convingă dacă ești tu. Buletinele fiind strânse, vameșul dispare. Se lasă o liniște mormântală în mașină. Așteptăm următoarea mișcare a gazdelor noastre. Deja mă gândeam că vor veni să ne spună că trebuie să facem cale întoarsă spre România. Moldovenii în uniformă, alții în civil, nu se opresc nicio clipă din a da târcoale celor două autocare. Cer șoferilor să deschidă cala de bagaje, studiază totul în amănunt, pe urmă vorbesc la telefoane, departe de noi. Agitația durează cam o oră, până când vine vestea bună. Putem intra în Republica Moldova.
Gloata poate pune în pericol statalitatea
Alt vameș, cu o privire ceva mai normală, vine la câțiva dintre noi, strânși în cerc, și începe să ne țină un mic discurs. Ceva de genul că grupurile mari pot pune în pericol Republica Moldova. Deci noi eram un grup mare, 100 de persoane în cele două autocare. Apoi vorbește despre gloatele care pot fi manipulate. Mulțumesc, deci eu fac parte dintr-o gloată. Vameșul ne urează drum bun. Așa am intrat în Basarabia. Pentru prima oară în viața mea.
Șoseaua care nu străbate comunele
Mai avem 91 de kilometri până la Chișinău, pe o șosea cu două benzi. Parcă mai înguste, în comparație cu cele de la noi. Dealurile line aleargă odată cu noi. Rotunjimile pământului sunt îmbrăcate în floarea soarelui și viță-de-vie. Semn de oameni gospodari prin părțile astea. Remarc și perdelele de protecție. Pomii sunt aliniați la vreo 50 de metri, în stânga și-n dreapta drumului. E clar că șoseaua asta nu se înzăpezește iarna. Autocarul merge repede, nu are motiv să n-o facă, cu atât mai mult cu cât drumul nu tranzitează nicio localitate. Este, aflu iarăși de la cei cu mai multă experiență ca mine, o șosea de tip rusesc, ocolind sate ori comune. Și, în sfârșit, la Chișinău.
Etajul doi este, în fapt, etajul unu
Hotelul în care urmează să ne cazăm e în cartierul Râșcani. Mi se spusese că e un carter verde. Nimerim cu adevărat în mijlocul unui parc. Orașul întreg este, în fapt, plin de verdeață. Recepționera, o femeie între două vârste, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze. Da, în sfârșit, un zâmbet. Mă uit la numărul de pe cheie, 216. Deci voi sta la etajul doi. Liftul se oprește mai repede decât credeam. Pe urmă aflu că în Basarabia se numără altfel etajele. Parterul e considerat primul etaj.
Canale românești – 15, canale rusești – 25
Camera îngustă, dar curată. Dau drumul la televizor. Un canal rusesc. Vreau să schimb meniul televizorului, care e tot în rusă, dar nu reușesc, așa că o las baltă. Număr canalele pe care le prind. Ajung la 15 în limba română. Dar cele în rusește sunt cel puțin 25. Nu merg mai departe, am obosit. Mai am și altceva de făcut. Sting televizorul. N-am dormit cine știe ce în autocar, azi-noapte. Doar o cafea e suficientă să intru în noua zi. Noi, jurnaliștii, suntem anunțați că vom face un drum până pe malul drept al Nistrului, în satul Holercani, unde tocmai zilele acestea se desfășoară un festival dedicat tradițiilor locale. Gata, pe cai!
Amestec de muzică românească și rusească
Ne înghesuim în microbuzul pus la dispoziție. Nu pot să nu observ că la capitolul asfalt mă simt ca în România. Gropi la tot pasul, și-n Chișinău, și mai departe, pe șoseaua pe care mergem acum, spre Dubăsari. Altfel, drum lat, cu trei benzi pe sens, la ieșirea din Capitală. Pe marginea căii de rulare, tot ca la noi, talciocuri. Poți să te oprești să cumperi legume, fructe, ligheane, mingi, trotinete, tot ce vrei. Căldură mare. Șoferul dă drumul la muzică. Un amalgam de melodii, unele rusești, altele cu cântăreți de la București, intercalate în mod democratic pe bandă. Hurducăială cât cuprinde, transpirație, căldură, zgomot. Frumos!
Opriți de un polițist de la Circulație
Mai aveam vreo opt kilometri până la Dubăsari, când ne oprește un polițist de la Cicrulație. Deschide ușa pasagerilor, se urcă, se uită la noi, ne studiază. Oarecum aceeași privire, ca la vamă, dar parcă totuși mai blândă, apoi ne întreabă "unde mergeți voi?". Din nou simt senzația aia că încălcăm nu știu ce lege. Eu sunt cel care spun că mergem la festivalul "Ia Mania". Polițistul se retrage, apoi îl cheamă afară pe șofer. Se îndepărtează amândoi de microbuz. Nu îmi dau seama ce vorbesc. Așteptăm. Se termină conversația, șoferul își reia locul la volan, fără să ne dea nicio explicație. Ne continuăm călătoria, în aceleași ritmuri muzicale.
Străbătând zona controlată de separatiștii de la Tiraspol
Ajungem după puțin timp aproape de capul de pod peste Nistru. Dincolo de râu este orașul Dubăsari. Acum intrăm în teritoriul controlat de regimul separatist de la Tiraspol. Deci separatiștii stăpânesc și bifurcația aceasta a drumului, din dreapta Nistrului. Noi nu vom trece râul, ci vom coti la stânga, spre destinația noastră. Pe o tablă rotundă de pe marginea drumului scrie "punct vamal intern", la limita între teritoriile separate politic. Șoseaua este gâtuită aici nu numai de o singură bandă pe sens, dar mai ales de grinzile din beton dispuse din loc în loc, când pe stânga, când pe dreapta, în așa fel încât mașina să le ocolească, fiind obligată să meargă încet. La interseție, chiar acolo unde drumul principal merge spre pod, vedem un blindat. Sunt soldații transnistreni, spune un basarabean care e cu noi în microbuz. Soldații n-au nicio treabă cu noi.
"Acolo nu mai e niciun viitor"
Apoi mai trecem de niște gherete, tot transnistrene. De unde se văd niște uniforme la fel de nepăsătoare. Credeam că, fiind punct vamal, ne controlează cineva. Ele marchează numai bucata asta de teren a separatitilor. Drumul e însă liber. Dacă treci, în schimb, podul peste Nistru, la intrarea în Dubăsari, atunci vei avea de-a face cu transnistrenii. Ghidul nostru de ocazie zice că familia sa, care trăia în Dubăsari, dar și în alte sate din Transnistria, a plecat de acolo. S-au mutat, rând pe rând, frați, mătuși, unchi, veri. Toți sunt acum în dreapta Nistrului, cei mai mulți la Chișinău. "Acolo nu mai e niciun viitor", se uită omul pe geam la malul stâng al Nistrului. Și-i văd în ochi dorul după locul în care s-a născut.
"Ia Mania", la Holercani
Altă plăcuță cu "punct vamal intern" și intrăm din nou în zona controlată de Chișinău. Străbatem câteva sate, pustii. Casele se ascund și ele pe după pomii bogați și gardurile înalte. Ajungem, în sfârșit, la Holercani. Dintr-odată, atmosfera prinde viață într-un spațiu deschis, un iarmaroc cum numai în cărți ai mai văzut, descrise de cronicari. Nu sunt doar oameni ai locului, ci și cei veniți din alte părți ale Republicii Moldova. Este a treia ediție, aflu, a unui festival menit să readucă la viață tradițiile basarabenilor. Costume populare prinse-n hore, lăutari care și-au scos toba și vioara pentru "d-alea, de-ale noastre", mai încolo o scenă pe care copiii și maturii cântă laolaltă melodii populare. Mai văd și leagăne zburând prin aerul fierbinte, ducând cu ele glasuri de prichindei. De jur-împrejurul câmpului verde sunt înșirate măsuțe la care meșteșugarii îți arată cum se fac opincile, broderiile, păpușile din mătase, iile, jucăriile din lemn. Dar nu poți să le ocolești pe gospodinele care au pregătit bucate aburinde. Plăcinte de toate felurile, după rețete tradiționale. Oale cu sarmale în foi de viță. Ciorbe și supe. Fripturile și cârnații dansează pe jăratec. Vrei să mănânci ceva, te așezi pe snopi de paie strânși frumos cu sârmă, pe cer-i întâlnești peste tot în jurul tău.
"Doar la ceremonii mai uităm de necazuri"
Și încep să discut cu oamenii. Nu se pune problema că eu sunt din România, ei din Republica Moldova. Din priviri, pe loc, ne înțelegem să vorbim ca și cum ne cunoaștem de-o viață. Aud o limbă română impecabilă, fără niciun fel de accent. Așa o cunosc pe Vera Sali, îmbrăcată în ia despre care spune că are 130 de ani. Mi-a atras atenția în special cununa de flori de pe cap. Femeia umblă în picioarele goale, să simtă pământul mai bine, spune ea. "Azi avem câteva momente de relaxare. Doar la ceremonii mai uităm de necazuri", fără să dea voie tristeții din ochi să-i acopere întreaga față.
Ce sunt papanașii?
Altă femeie mă invită să gust papanași. Mă uit și nu-i văd, așa cum înțeleg eu noțiunea de papanași. Dar ea îmi arată castraveții din fața mea. Sunt ușor murați. "Deci aceștia sunt papanașii", zic eu. "Da", se amuză ea de încurcătura mea. Apoi îmi dă rețeta. Castraveții se țin trei zile, nu mai mult, scufundați într-o fiertură cu hrean, țelină, mărar, frunză de vișini și piper iute. Vă garantez că au un gust fenomenal!
"Noi trebuie să ne trezim"
Trec la biscuiții de casă. Papilele mele gustative sunt în extaz. Rețeta lor nu se dă. O femeie îmi spune istoria satului. Localitatea a fost mutată la un kilometru și jumătate mai la deal, în 1953, înainte de-a se face barajul din amonte de Dubăsari. Tot în zona asta sunt și niște peșteri, acum lăsate de izbeliște, în care localinicii s-au ascuns în timpul războiului din 1992. "Nu prea se mai țin la noi obiceiurile", zice altcineva. "Nici în România", răspund eu. "Da, dar noi trebuie să ne trezim", mă privește lung interlocutoarea…
Un leu românesc pentru 4,68 lei moldovenești
Mă întorc abia după-amiază în Chișinău, de data asta fără niciun alt incident pe drum. Trebuie să schimb bani. Căutasem inițial în București să schimb lei românești în lei moldovenești, dar să dai cu tunul și nu găsești lei moldovenești în casele de schimb valutar de la noi. Rata de schimb era, la momentul prezenței mele în Chișinău, de un leu românesc la 4,68 de lei moldovenești. Case de schimb, la tot pasul, deschise și sâmbăta, și duminica.
Ciocolata Basarabiei
Vă dau și eu mai departe sfatul pe care l-am primit de la un om al locului. Dacă vrei să pleci cu o amintire din Basarabia, nu are rost, ca turist, să cumperi haine sau încălțăminte. Sunt scumpe. Mulți basarabeni dau fuga în Iași, în perioadele de reduceri, să-și ia cele de trebuință. Dar, în schimb, nu uitați sub nicio formă de bomboanele "Bucuria". Chișinăul are adevărate "biblioteci" de bomboane, magazine cu zeci de rafturi, pe categorii. Accesibile, ca preț. Simți gustul acela de odinioară, liber încă de chimicalele cu care noi, cei din lumea "civilizată" ne-am învățat deja. Ce să mai spun de vinurile și de coniacurile basarabene, adevărate opere de artă!
Șuvoaie de apă în plin Chișinău
Era pe la ora cinci când începe o ploaie de zile mari. Pământul încins își elibera, prin aburi, căldura. M-am adăpostit într-un supermarket, căscând ochii la nimicuri pe care le vezi și în România. Se oprește ploaia după vreo jumătate de oră. Dau să merg spre hotel, dar credeți că se poate? Nici pomeneală. Chișinăul e așezat pe coline. Fiecare stradă urcă sau coboară după legea-i proprie. Problema e că acum, după potop, are loc un fenomen pe care nu mi-l închipuiam. Râuri ad-hoc fug de-a lungul străzilor. Văd pe cineva care se încăpățânează să treacă apa care are cel puțin un metru lățime, crezând că se poate ajuta de o piatră pe care să-și sprijine saltul. Dar piatra se dovedește instabilă și bărbatul își pierde echilibrul, căzând cu totul în "râu". E de plâns pentru o capitală care își dovedește neputința în canalizarea șiroaielor.
Coșuri de gunoi lipsă, străzi totuși curate
Alt punct în minus pentru autoritățile din Chișinău este lipsa coșurilor de gunoi stradale. Dar din faptul acesta răsare și nota zece pentru basarabeni. Nu vezi pe jos nicio hârtie, niciun muc de țigară, nicio coajă de sămânță. Spiritul civic răsare și dintr-o altă întâmplare, povestită ulterior de unul dintre bucureștenii veniți aici odată cu mine. Tipul a vrut să treacă strada când semaforul era încă roșu pentru pietoni. A fost imediat tras de mânecă de cei din jurul lui și apostrofat.
Dacia cucerește Moldova
A doua zi, dimineață, deja sunt pregătit, pe la opt, să plec. Mi-am propus lipsa oricărui plan. Unde văd cu ochii, prin Chișinău. La pas. Să simt oamenii, străzile. Din întrebare-n întrebare, la care lumea îți răspunde amabil, te poți ghida în orice direcție. Peste tot, semne ale României, mașini Dacia Logan, și de taxi, și de Poliție, dar și particulare.
Coadă la icoane
Este duminică și lumea se duce la biserică. Este și pentru mine prima oprire, într-un lăcaș de cult. O mare de broboade albe. Femeile astfel acoperite. Puțin bărbați, în schimb. Asistența e dominată de vocea gravă a preotului, acompaniată de un cor bărbătesc, la fel de sobru. Ceva mai târziu, ajungând la Catedrala din Chișinău, am văzut o coadă pe zeci de metri, prelungită mult în afara bisericii. Oamenii așteptau în liniște să le vină rândul la închinăciune, în fața mai multor incoane, toate de mărimi apreciabile. Unele aveau cuvinte scrise în limba rusă, altele în română. Am văzut și o icoană a lui Ștefan cel Mare.
Legume și fructe, prezentate în rusește
La piață, în cartierul Râșcani. Semnele că te apropii de spațiul negoțului îți răsar cu mult înainte, pe trotuar, unde țăranii își vând rodul muncii. Altă imagine care-mi amintește de București. Piața este în fapt o adunătură de tarabe dispuse mai degrabă dezordonat. Toate acoperite cu o prelată sub care trebuie să mergi cocoșat, atât e de jos "tavanul". Mă uit la roșii, castraveți, pepeni. Fiecare sortiment cu un carton pe care scrie prețul. Și denumirea. Atenție, în limba rusă. Nu peste tot, e adevărat. Doar la tarabele cele mai bine poziționate, la intrarea în piață. Mai la vale, o țărancă își vindea cele câteva bucăți de brânză adăpostite într-o găleată. Mă îmbie, oferindu-mi un vârf de cuțit, să gust. Din cinci cuvinte, două sunt de neînțeles pentru mine. Apoi îmi șoptește, de parcă s-ar scuza, "ne-au rusificat, maică!".
Româna, de protocol, rusa, uzuală
Vorba ei mi-a amintit de experienţa dintr-un restaurant din București, cu câteva luni în urmă, unde lucrau în majoritate basarabeni, la 20-22 de ani. Veneau la noi, clienții, ne serveau, vorbeam în română. Dar pe ei, basarabenii, îi auzeam discutand apoi, în spatele tejghelei, unii cu alții, numai în rusește. Am fost curios și i-am întrebat de ce. Mi-au răspuns că în limba rusă își exprimă gândurile mai ușor. Pentru ca acum, venind în Chișinău, să-mi dau seama că la București nu fusese doar o întâmplare. Am intrat într-o pizzerie, am comandat ceva de mâncare, ospătarul vorbește cu mine în românește, dar cu colegii lui, în rusă. Sunt tot oameni tineri. Și lor le pun aceeași întrebare și primesc același gen de răspuns. Similară experiența în cazul angajaților Muzeului Național de Istorie. Cu oaspeții, în română, între ei, în rusă.
Cărți în "limba moldovenească"
La librarie, aveti cărți în limba română? “Avem în limba moldovenească”, vine răspunsul librarului, arătând spre un raft micuț, pierdut în multitudinea coperților în limba rusă. Mai departe, am nevoie să transmit o corespondență la București, apelez la un internet-cafe din centrul Chișinăului. Calculatoarele erau setate în limba rusa. Mă duc la cel care gestiona rețeaua și-i spun de problema asta. Abia legând două cuvinte cu mine, îmi răspunde, zeflemitor, “descurcă-te, române!”
Limba rusă, abia din acest an opțională în școlile din Moldova
Una dintre explicațiile pentru care tinerii de azi din Republica Moldova cunosc la perfecție limba rusă îmi este dată de deputatul Maria Ciobanu, din Parlamentul de la Chișinău. Până în acest an, limba rusă a făcut parte din programa școlară obligatorie din școlile de stat. Abia din septembrie, în urma reformelor Educației inițiate de ministrul Maia Sandu, limba rusă va deveni opțională.
Nostalgia URSS
Dar nu e doar acest aspect. Trebuie evidentiat fenomenul ultimilor 24 de ani, al plecării basarabenilor la muncă în Rusia. Și atunci limba rusă era absolut necesară. Vorbesc pe tema asta cu o femeie de vreo 50 de ani, din Chișinău, care-mi spune că aproape toata familia ei este plecată la muncă în Rusia, și soțul, și cei doi copii. Am în fața mea un om care regretă vremea URSS-ului, dar nu din punct de vedere ideologic, ține să precizeze, ci stric material. Atunci a primit aparatament “cu cinci odăi”, în timp ce azi, îmi înșiruie ea o sumedenie de cifre, nici salariul, darămite pensia, nu-ți asigură cel puțin un trai decent, în timp ce costul vieții e din ce în ce mai scump.
Poporul "moldo-rus"
Abia ce începuse mitingul unioniștilor din Piața Marii Adunări Naționale, când îl zăresc, în parcul Ștefan cel Mare, din vecinătatea scandărilor, gânditor, pe o bancă, pe Ion Ungureanu, fost ministru al Culturii, dar în special unul dintre principalii inițiatori ai mișcării de redeșteptare natională a românilor din Basarabia, participant la prima Mare Adunare Națională din 1989. Acest om a spus atunci, când Basarabia era încă între hotarele URSS și se numea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, “suntem români, iar limba noastră e româna”. A fost momentul deciziei de trecere la grafia latină în toate instituțiile din RSS Moldovenească, în special în scoli. Azi, descopar un om dezamăgit, vorbindu-mi despre un popor "unic în lume", cel “moldo-rus” și despre debusolarea întregii societăți din Republica Moldova. “Societatea basarabeană e debusolată, în special din cauza greutăților economice. Sunt încă mulți nostalgici după fosta URSS. Mulți oameni au plecat la muncă în Rusia. Formăm un popor unic pe planetă, moldo-rus, pe fondul activei propagande rusești, în special prin mass-media. Romania este prea mult preocupată de propriile-i probleme, ca să mai aibă energie și pentru Basarabia”, conchide profesorul. A fost nevoie să treacă 24 de ani, din 1989, cand Ion Ungureanu vorbea despre limba română, pentru ca, abia în 2013, Curtea Constituțională de la Chișinău să ajungă la aceeași concluzie, demontand mitul moldovenismului prin deciza care a l-a oficializat, în sfârșit, pe Eminescu în Republica Moldova.
Marea Adunare Națională și reacția străzii
Și a fost cea de-a patra Mare Adunare Națională din istoria Moldovei post-sovietice, pe 5 iulie 2015, unde Blocul Unității Naționale, format din 22 de organizații civice basarabene, a cerut Bucureștiului și Chișinăului, în fața a peste 10.000 de manifestanți, să treacă la fapte concrete pe calea unirii celor două state românești. A fost momentul în care comportamentul omului de pe stradă a trădat debusolarea întregii societăți basarabene, oscilantă, de 24 de ani încoace, între românism, unitate națională, integrarea europeană, pe de-o parte, și statalitatea Republicii Moldova sau apartenența la spațiul rusesc, pe de altă parte. Am văzut o falie între manifestanții din piață, zgomotoși, fluturând steagurile tricolore, și mulțimea adunată pe margine, tăcută, parcă neștiind dacă e bine să facă un pas înainte ori să rămână în poziția de simpli privitori.
Să vină DNA-ul!
Este adevărat că am întâlnit, pe drumul întrebărilor mele aruncate în stânga și-n dreapta, prin Chișinău, un motiv pentru care toți cei chestionați lăsau la o parte diferențele de opinie, către Est sau Vest, fiind pe aceeași lungime de undă. Basarabenii sunt extrem de supărați pe corupția generalizată din țara lor. Cel mai recent scandal, legat de dispariția unui milliard de dolari din câteva banci de la Chișinău, a zguduit din temelii întreaga societate. Suma este imensă pentru unul dintre cele mai sărace state ale Europei, cu un PIB care abia atinge opt miliarde de dolari. Un motiv suficient de solid pentru care, de data asta, toți mi-au spus același lucru. Basarabia are nevoie de România. Mai precis de Direcția Națională Anticorupție.
