Diplomatul şi scriitorul francez Paul Morand caracteriza astfel România, în 1935, o ţară care se refăcuse după marile distrugeri suferite în primul război mondial: „Acest popor de 20 de milioane de suflete e greu de distrus. Elanul său vital este în aşa măsură de mare, încât, în mai puţin de un sfert de secol, el a făcut dintr-o ţară aproape nimicită şi abia conştientă de sine o naţiune perfect utilată, prosperă şi înţeleaptă, şi pe care Europa îi plăcea s-o dea drept exemplu popoarelor balcanice”. De la acest citat plecăm acum în povestea unei ţări, precum România, pentru a vedea cum a reuşit atunci poporul român să construiască ceva anume – turismul. Avem la dispoziţie informaţii preţioase oferite de Claudiu Alexandru Vitanos, doctor în Istorie, care a strâns documente însemnate din arhivele Ministerului Economiei şi Comerţului, Ministerului Propagandei Naţionale, de la Fundaţiile Regale, din ziare, memorii şi jurnale ale unor personalităţi interbelice, precum Dimitrie Gusti şi Mihail Manoilescu, Raoul Bossy şi Alexandru Tzigara Samurcaş. Aşa s-a născut cartea scrisă şi recent lansată de Claudiu Vitanos, intitulată „Imaginea României prin turism, târguri şi expoziţii internaţionale, în perioada interbelică”. Descoperi o cu totul altă Românie, mai decisă în planurile ei de viitor, faţă de ceea ce vedem azi…
Dezbatere pe tema viitorului României – ţară de turism internaţional
Ceea ce frapează de la bun început este organizarea exemplară şi mai ales centralizarea tuturor acţiunilor. O singură instituţie, a statului, planifica totul, fie că era vorba de iniţiative publice, fie ale unor societăţi private. România, o ţară ruinată după primul război mondial, dezorganizată şi cu resursele epuizate – 60% din industrie distrusă, agricultura fără braţe de muncă, după ce în război muriseră 350.000 de soldaţi-ţărani, 30% din căile ferate făcute praf, în timp ce tratatele internaţionale arătau că ţara noastră suferise pierderi totale de 31 de miliarde de lei-aur. Ce aveau însă românii mai de preţ atunci – o stare pozitivă, optimism. Mai ales după fundamentalele reforme care au urmat Marii Uniri din 1918 – printre care cea agrară şi cea electorală. Cu ocazia unei expoziţii industriale din Parcul Carol, în Bucureşti, desfăşurată în 1921, publicistul Mihail Manoilescu notează „µai presus de toate domnea în mulţimea care se îngrămădea voioasă în pavilioanele expoziţiei un mare orgoliu în faţa posibilităţilor, abia atunci dezvăluite, ale acestei mari şi frumoase Românii”. E perioada în care românii se implică în „viaţa cetăţii”. Are loc o dezbatere naţională. România e o ţară mare, toate provinciile istorice sunt unite, avem un relief variat – Carpaţi, Dunăre, Deltă, Marea Neagră -, mănăstiri, izvoare termale, tradiţii milenare încă vieţuind în satele noastre. Populaţia trăieşte un puternic curent care înseamnă cercetarea frumuseţilor patriei, scoaterea în evidenţă a potenţialului nostru turistic. Zeci de mii de oameni se înscriu în tot felul de asociaţii turistice private. Statistica interbelică arată că atunci erau în ţara noastră 1.075 de asociaţii de turism, răspândite în toate colţurile României. Aceste asociaţii promovează voluntariatul. Lumea merge în munţi, cu precădere, nu doar în excursii, ci mai ales pentru construirea de cabane şi refugii, pentru amenajarea de trasee turistice.
Turismul românesc – strict reglementat de stat
Statul însuşi pune în acea perioadă problema dacă România poate să devină o ţară de turism internaţional. Se pleacă de la principiul foarte clar – turismul face parte din economia unei ţări moderne. Lucrurile nu se puteau derula însă după cum dorea fiecare, aşa că încă din 1924 se pune problema unei organizări, la nivelul întregii ţării, a unei centralizări, în privinţa tuturor asociaţiilor de turism. Ideea este susţinută de Emil Racoviţă, de generalul Nicolae Vicol şi de Emanuel Bucuţa, aceste personaje fiind promotoare ale unor asociaţii de turism. O primă reuşită are loc în 1926, când se formează Oficiul Naţional de Turism, aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii, pentru că acest oficiu coordona doar staţiunile balneare. Până în anul 1930 se va schimba însă „umbrela”, de două ori, Oficiul trecând la Ministerul Muncii, apoi la Ministerul Instrucţiei Publice. Cu totul alta va fi situaţia în 1936, când la 24 februarie Parlamentul votează Legea pentru organizarea turismului, iar Oficiul Naţional de Turism ajunge de sine stătător. România devine astfel una din primele ţări din lume cu un asemenea mod de organizare a turismului. Trebuie spus că încă din 1934 asociaţiile turistice private din ţară se uniseră în Federaţia Societăţilor de Turism din România, iar în comitetul de conducere al acestei federaţii va exista un delegat din partea Oficiului Naţional de Turism – ONT. Notăm şi felul în care arăta organigrama ONT – instituţia e condusă de un preşedinte şi de un comitet format din cinci persoane, toţi numiţi prin Decret Regal, la propunerea Ministerului de Interne. Se înfiinţează şi Consiliul Superior al Turismului, conform aceleiaşi Legi a turismului, în care vor intra 28 de persoane, reprezentanţi ai instituţiilor de stat şi private, cu activităţi în turism. La nivelul fiecărei staţiuni climaterice din ţară organizarea va fi la fel de strictă. Staţiunea este condusă de un comitet care, pe plan local, reprezintă Oficiul Naţional de Turism. Din acest comitet fac parte reprezentanţi ai hotelurilor şi pensiunilor din fiecare staţiune, dar şi un delegat al Federaţiei Societăţilor de Turism din România. De reţinut sunt şi cele trei atribuţii pe care le are Oficiul Naţional de Turism – cooordonează şi controlează toate iniţiativele publice şi private în materie de turism, evaluează calitatea serviciilor turistice, coordonează investiţiile statului în acest domeniu, cum ar fi construirea de hoteluri, cabane şi multe altele, dar subvenţionează şi iniţiativele similare private, şi nu în ultimul rând se ocupă de promovarea turismului în ţară şi în străinătate.
Nimic nu e lăsat la voia întâmplării
Este stabilit şi modul în care se vor strânge bani pentru construirea bazelor turistice – toate sumele sunt adunate la Oficiul Naţional de Turism. O parte vin direct de la stat, prin constituirea unui buget anual, iar restul dintr-o taxă de 2% percepută din călătoriile cu toate mijloacele de transport în comun din ţară – trenuri, vapoare, avioane. Toate manifestările din ţară care au caracter turistic ori sportiv – alpinism, motociclism, ciclism, automobilism – se organizează numai sub coordonarea Oficiului Naţional de Turism. Expoziţiile din ţară şi din străinătate, publicitatea în presă sau în broşuri şi pliante, pentru a face cunoscute staţiunile turistice de la noi, concursurile, manifestările turistice sunt avizate în prealabil de acelaşi ONT. Staţiunile şi cluburile turistice sau sportive trimit materiale informative la centru, iar ONT face promovarea fiecărei entităţi în parte. Dar nu numai atât – ONT ştie zilnic programul trenurilor, autobuzelor care fac legătura între diverse oraşe, al curselor aeriene interne şi internaţionale, în ce dată şi unde anume au loc concursuri de pescuit, de vânătoare, diverse spectacole.
Vacanţele străinilor în România – organizate în amănunt
Unora li s-ar părea ciudată această centralizare. Dar hai să vedem un lucru care se întâmpla atunci, legat de turiştii străini care veneau la noi să-şi facă vacanţa. Se înfiinţaseră deja birouri ale ONT în oraşele importante ale Europei, fiind susţinute de ambasadele României – 19 astfel de birouri existau în toată Europa în 1937. Aici se vindeau şi bilete de vacanţă. Vine turistul străin şi spune că vrea să facă o plimbare de cine ştie câte zile în România, să cunoască şi munte, şi Deltă, şi litoral, şi mănăstiri. Ei bine, pe baza datelor strânse deja din ţară, se face imediat itinerariul pe care turistul doreşte să-l urmeze. Omul ştie în ce staţiune sau localitate, la o dată anume, va găsi un festival, un concurs. Pe urmă i se rezervă camere de hotel în diverse locuri din ţară, i se rezervă bilete de tren sau de autobuz, i se spune ce reduceri de tarife există în unele locuri şi la ce servicii turistice.
Promovare turistică prin cinematografia americană
Statistica din anul 1936 arată că în toate staţiunile din România – balneare sau turistice – au venit 405.450 de turişti români şi străini, în intervalul 1 iunie – 1 octombrie. E drept că străinii nu sunt mulţi, din acest total – aproape 40.000 de oameni. Alte informaţii spun că în ţara noastră existau 238 de staţiuni, de interes local sau naţional, la nivelul anului 1937. Se face o clasificare a staţiunilor, de către ONT, după calitatea serviciilor, rezultând că 80 de staţiuni sunt de prim rang. Pentru turistul român sau străin asta însemna următorul lucru – dacă doreai să ajungi la una din aceste 80 de staţiuni de elită, preţul biletului de tren era înjumătăţit. Ne întoarcem puţin la promovarea turismului românesc în străinătate, pentru a vedea că România avea ţinte precise, în funcţie de priorităţile posibilei clientele din fiecare ţară în parte. Astfel, ţara noastră făcea o puternică publicitate pentru litoralul Mării Negre în statele europene care nu au deschidere la mare. Turismul montan, în schimb, e promovat în ţările germanice, iar vânătoarea, pescuitul şi tradiţiile – în rândul englezilor şi americanilor. Ataşatul român la Viena, de exemplu, avea lista completă cu toate staţiunile din România în care se fac tratamente balneare, o ţintă similară fiind şi Elveţia. Legat de promovarea ţării în străinătate, societăţile turistice din România se adună într-o consfătuire, în anul 1931, stabilind un plan de măsuri – se vor tipări broşuri care să conţină informaţii despre Dunăre, Marea Neagră, Deltă, despre cetăţile şi mănăstirile noastre. Se ştia de pe atunci cât de importantă este imaginea – România colaborează cu cei mai buni specialişti în domeniu, din SUA , fiind vorba de Paramount şi Universal Pictures Corporation, pentru realizarea de filme documentare care vor fi difuzate apoi în jurnalele de actualităţi din întreaga lume. Americanii vin la noi şi iau imagini din Valea Prahovei, Bucureşti, Constanţa, Brăila, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Valea Oltului, de la Sarmisegetuza, din diverse sate ale Olteniei, de pe platoul Bucegilor. Se vor realiza 13 filme de lung-metraj în perioada 1932 – 1940. Sunt difuzate felurite materiale informative – reviste, broşuri, pliante – în cadrul unor expoziţii cu profil turistic organizate în Tokyo, Cairo şi Constantinopol, în Rio de Janeiro, ca să nu mai vorbim de capitalele ţărilor europene.
„Explozie” de hoteluri
Nici pomeneală însă ca România interbelică să fie o ţară perfectă – infrastructura turistică avea încă mult de suferit. Dar se fac totuşi investiţii importante – hotelui noi în Sinaia, Predeal, Braşov, amenajarea pârtiilor de schi şi de bob pe Valea Prahovei şi construirea de cabane în munţi, la Rânca, Obârşia Lotrului, Babele, Ciucaş, Vlădeasa, Masivul Iezerului, în Ceahlău. Cea mai mare realizare a Oficiului Naţional de Turism, prin investiţia făcută, e hotelul „Rex” din Mamaia, dat în folosinţă în 1938. Dar apar şi alte hoteluri în apropierea Deltei Dunării, dar şi în zona Cazanelor sau la Sarmisegetuza. Bucureştiul avea nu mai puţin de 74 de hoteluri în 1937, în timp ce Braşovul, Clujul, Sibiul şi Sighişoara se înscriu pe harta turistică a Europei, în contextul în care alte state dezvoltă turismul în oraşe. Răsar ori înfloresc staţiunile de pe litoralul Mării Negre, pe costa de nord, de la limanul Nistrului – Bugaz şi Budachi, apoi spre sud – Sulina, coborând spre Mamaia şi Carman Sylva, cum se numea pe atunci Eforie, mai jos – Mangalia, încheind cu celebra Coastă de Argint – Cavarna, Balcic şi Ecrene, în timp ce în 1921 este dat în folosinţă sanatoriul de la Techirghiol.
Ţara apelor termale
Studii importante se fac în privinţa apelor minerale, de-a lungul Carpaţilor fiind identificate 2.000 de izvoare, clasificate pe opt categorii – slab mineralizate, carbo-gazoase şi alcaline, cloruro-sodice, sulfuroase, feruginoase, diuretice, sulfatate, plus apele radioactive şi băile de nămol. Studiile se întreprind în condiţiile în care în 1921 apăruse Societatea de Hidrologie Medicală şi Climatologie. România se remarcă prin faptul că are una dintre cele mai extinse zone mofetice din Europa. Se fac investiţii în diverse staţiuni balneare – Geoagiu şi Călan, Buziaş, Săcele, Băile Felix, Vatra Dornei, Herculane. România construieşte o şosea care ne traversează teritoriul, pe 916 kilometri, integrându-se astfel în artera europeană de 4.000 de kilometri, între Londra şi Istanbul. Avem linii aeriene interne şi internaţionale din 1920, linii interne de autobuze începând din 1921, transporturi navale – fluviale şi maritime, tehnologie la nivel mondial în domeniul telefoniei. Ţara noastră organizează primul campionat mondial de turism auto, în 1922, iar în 1934 – primul tur ciclist al României. Se pune în funcţiune trenul „Carpaţi Expres”, începând cu 27 iulie 1928, între Bucureşti şi Braşov, distanţa fiind parcursă în trei ore şi 14 minute. Industria hotelieră de la noi suferă totuşi din cauza lipsei personalului specializat. Altă problemă este legată de precaritatea drumurilor – asta face ca turiştii să ajungă foarte greu spre Bucovina, Maramureş, în Munţii Sebeşului sau în Apuseni. S-ar fi realizat multe, cu siguranţă, dar timpul n-a mai avut răbdare cu România. A izbucnit cel de-al doilea război mondial. Apoi a venit comunismul…
Zilele următoare veţi putea citi partea a doua a acestui documentar despre turismul românesc interbelic.
