Povestea asta începe într-un mod cu totul aparte, pentru că a venit ea spre noi, jurnaliştii. Mai întâi, a fost o carte pe care chiar autorul ei o aduce într-o zi la redacţie. Fără ca omul să spună mai multe. Era un fel de cadou. Şi apoi necunoscutul s-a topit în vuietul străzii. Dar pe prima pagină e un autograf. Menţiunea principală e legată de anul 1949. Avem deci de-a face cu un cititor abonat la „România liberă” de mai bine de o jumătate de secol. Trebuie să-l găsesc. Dar cum? Nu şi-a lăsat niciun număr de telefon. Singura soluţie pare a fi aceea de-a lua legătura cu editura care a scos cartea, cu câţiva ani în urmă. Am noroc. La celălalt capăt al firului o voce se exprimă cu încântare la adresa lui Mihai Firu. „E un om foarte activ, ne vizitează din când în când”, aflu de la reprezentanta Editurii „Elisavaros”. Mi-a dat apoi telefonul omului. Numărul fix. Nu are şi mobil. Sun imediat, deşi mi se spusese că dimineaţa poate fi plecat de acasă, la medic sau într-o scurtă plimbare. Norocul nu mă părăseşte, răspunzându-mi o voce gravă, dar binevoitoare. Stabilesc pe loc întâlnirea cu noua mea cunoştinţă, comandor aviator. Mă îndrept spre adresa indicată, nu departe de Gara de Nord.
Ofiţerii, obligaţi să-şi facă abonament la trei ziare
Sunt întâmpinat de un bărbat care mă ţintuieşte cu privirea. Dacă trupul său resimte trecerea anilor, nu la fel se poate spune despre verticalitatea exprimată de ochi. Locuieşte singur în apartamentul său. I-a murit soţia cu ani în urmă. Are un fiu care i-a moştenit pasiunea pentru aviaţie. Mă aflu în casa unui mecanic, dar şi pilot al avioanelor de luptă. Vorbeşte scurt şi la obiect. Aproape fiecare răspuns începe cu expresia „raportez”. Vreau să ştiu, în primul rând, povestea celui care este abonat de 64 de ani la „România liberă”. Spune că legătura lui cu acest ziar a început pe vremea când era la Buzău, în Centrul de pregătire pentru piloţii de război. Asta se întâmpla în anul 1949. Regimul comunist se instaurase deja, iar în armată se ducea o cu totul altfel de luptă, cea a propagandei.
Astfel că, într-o zi, un politruc le spune tuturor ofiţerilor de aici că sunt obligaţi să-şi facă abonament la trei ziare ale vremii. Două erau obligatorii – „Scânteia” şi „Glasul Armatei”. Al treilea, la alegere. Gazda îmi zice că mai erau pe atunci nişte publicaţii, dar s-a gândit că „România liberă” nu reprezenta doar un titlu de ziar, ci mai ales năzuinţa tuturor românilor. „Am ales cu sufletul acest ziar”, se destăinuie Mihai Firu. L-am întrebat dacă i s-a făcut un abonament, i s-a dat ceva la mână, devenind cititor zilnic al acestor ziare. Nimic, spune. Ştie doar că în acea perioadă avea o soldă de 335 de lei, în fiecare lună oprindu-i-se bani în contul celor trei ziare pe care le primea cu regularitate. „De-a lungul a zeci de ani, prin toate garnizoanele în care am activat, mi s-a oprit din soldă costul abonamentelor”, spune el.
„Binele poporului nu depinde de influenţa presei, ci de voinţa instituţiilor”
După ce a ieşit la pensie, Mihai Firu a preferat să rămână cu un singur abonament, cel de la „România liberă”. Era încă perioada comunistă când a pus haina ostăşească în cui. Dar ce aveai totuşi de citit, mai ales în anii ’80, când ziarele erau pline cu propagandă? Răspunsul vine repede – faptul divers. „Căutam aspectele vieţii sociale. Nu mă atrăgea politica, ci viaţa oamenilor, ce se mai întâmpla prin ţară, prin Bucureşti”, spune bărbatul, care şi-a păstrat interesul pentru acelaşi tip de informaţii şi după revoluţie, când ştirile tipărite au invadat ţara. Mă asigură că poate să-mi povestească despre toate articolele care apar într-o zi în „România liberă”. Mai puţin în ziua în care l-am vizitat eu. „N-a venit poştaşul cu ziarul azi. Se mai întâmplă uneori. O să vină el până la urmă”, în timp ce eu mă uit la ceas. E aproape ora prânzului, însă gazda nu-şi pierde optimismul. Ce anume citeşte cu prioritate? Articolele sociale sunt pe primul loc, zice el. Continuă cu cele economice – „Mă interesează dacă au şi soluţii la probleme, nu aşa, doar să treacă în revistă situaţiile, fără nimic altceva”–, vorbindu-mi şi despre viziunea sa în privinţa limitelor jurnalismului: „Binele poporului nu depinde de influenţa presei, ci de voinţa instituţiilor”.
Mecanic şi pilot al avioanelor de luptă
S-a născut în 1926 la Băileşti, în Dolj. După cursurile primare a plecat tocmai la Mediaş, la Şcoala Tehnică Aeronautică. Aşa începe povestea celui care vorbeşte cu pasiune despre avioane şi motoare, despre toate piesele din burta „păsărilor” din metal. „Mi-a plăcut să fiu mecanic de avion, să desfac turnicheţii, să verific fiecare legătură în parte, totul să meargă impecabil”, spune bărbatul, amintindu-şi că la Mediaş a învăţat, între altele, despre celule de avion, legături radio, motoare. Nu-şi desăvârşise încă pregătirea când, la numai 17 ani, a fost chemat să intre în focul războiului. Asta se întâmpla în 1943. Ruşii aveau atunci o anumită strategie faţă de aviaţia românească. Ne atacau aerodromurile, povesteşte Mihai Firu, căutând să facă victime în primul rând în rândul personalului tehnic. Să văduvească aviaţia noastră de acest suport important. De aceea, atunci, în ’43, Mihai a fost chemat, alături de alţi colegi de-ai săi, la Serviciul de studii al şcolii din Mediaş. „Venise un sublocotenent, Muscalu îl chema, care ne-a spus că e nevoie de noi într-o unitate de aviaţie operativă”, povesteşte. Ajunge astfel la Târgşor, aproape de Ploieşti, la Flotila 2 Vânătoare. Poate părea surprinzător cum, după atâţia ani, îşi aminteşte, cu precizie, oameni şi fapte din vremuri peste care s-a aşternut demult vălul uitării. De pildă, ştie cum îl chema pe un maistru de la unitatea din Prahova – Vendelin Iacob – care l-a trimis într-un sat din apropiere de Cetatea Albă, într-o misiune riscantă. Acolo erau două avioane care fuseseră avariate în timpul luptelor, însă puteau fi reparate. „S-a format imediat un detaşament şi am plecat”, sunt rememorate evenimentele de atunci.
Ajunşi la faţa locului, au văzut că unul dintre avioane intrase cu botul în pământ. Trebuia scos la suprafaţă şi schimbată elicea. S-au apucat de treabă la cinci dimineaţa. Până la prânz acel avion era din nou gata de zbor. Apoi s-au apucat de cel de-al doilea, repus în funcţiune până a doua zi. Mihai e trimis apoi la Grupul 6 Vânătoare de la Popeşti Leordeni, după care la Escadrila 62 Aviaţie de Vânătoare. Acolo îl cunoaşte pe locotenentul Poestuc. Muncă fără întrerupere la avioanele care necesitau reparaţii la orice oră, din zi şi din noapte. Şi nu numai atât. Mecanicii dădeau o mână de ajutor şi la înălţarea valurilor de pământ în jurul fiecărui avion, apărat astfel în cazul raidurilor duşmane. Avioanele noastre erau acoperite cu o plasă, pentru a nu fi zărite, din aer, de adversari. „Cuiburile” aveau o „poartă”, largă pe măsura anvergurii aripilor, pe unde fiecare avion ţâşnea, atunci când era trimis în misiune.
Absolvent cu media 10 al Academiei Militare
După ce românii au întors armele, la 23 august 1944, Mihai Firu şi colegii lui au revenit la şcoala din Mediaş, pe care interlocutorul meu o va absolvi în 1947. Urmează perioada de pregătire la Şcoala Militară de Ofiţeri Naviganţi ai Aviaţiei din Bucureşti, până în 1949, apoi stagiul de la Buzău, unde va primi brevetul de pilot de război. Cariera sa va marca prezenţa în Flotila de la Buzău, unde zboară pe IAR-37. „Am zburat pe foarte multe tipuri de avioane de luptă”, îşi aminteşte bărbatul. Se opreşte o clipă, ca şi cum escadrile din alte timpuri ar trece acum prin faţa ochilor săi, umeziţi de nostalgie. Anii de pregătire teoretică şi practică vor fi încununaţi în 1969, obţinând media 10 la absolvirea cursurilor Academiei Militare, specializat în ştiinţe militare şi management. A trecut prin diverse funcţii de conducere în cadrul aviaţiei de război, enumerând, printre altele, cea de locţiitor al şefului Centrului de Instruire al Aviaţiei Militare de la Bacău, şef al Secţiei de Programări Control şi Dirijare Zbor din Comandamentul Forţelor Aeriene Militare, responsabil al punctului de comandă principal în cadrul apărării antiaeriene, consilier al ministrului Apărării în probleme de aviaţie militară.
Autor de proză şi poezie
Cel care s-a priceput să facă avioanele să zboare a ştiut să-şi „piloteze” şi gândurile, pentru a le aşterne pe hârtie. Legătura cu scrisul începe în 1951, când i se publică prima povestire în revista „Glasul Armatei”. Pasiunea pentru litere lasă posterităţii numele lui Mihai Firu pe o serie întreagă de volume – poezie şi proză – dedicate aviaţiei, la loc de cinste, cum spune însuşi autorul, fiind „Suflet de zburător”, carte apărută în 1955 şi retipărită în 2010. La care se adaugă „Aripi înflăcărate”, „Povestiri despre aviatori”, „Vârtejuri” sau „Năluca timpului”. Ne despărţim, urându-ne reciproc spor la scris, fiecare în lumea lui, eu a ştirilor de actualitate, el a memoriilor…
