Nu ştiu câţi ar avea curajul soţilor Alexandra şi Arpad Toszo. Orăşeni care au lăsat în urmă toată viaţa lor de până acum. Nimic nu mai e la fel pentru doi oameni ajunşi aproape de jumătatea vieţii, care, de un an şi jumătate, au ales să trăiască în mijlocul munţilor. Ea a fost director de bancă, el psihopedagog şi maistru de sunet. Şi când te gândeşti că povestea lor a început, cum exclamă Arpad, de la o ciocolată cu lapte şi alune!
Cred că vă spune ceva staţiunea Geoagiu. Asta, ca să vă daţi seama pe unde am ajuns, la poalele Munţilor Metaliferi. N-o iei spre staţiune, pentru că la o bifurcaţie eşti îndrumat spre comuna Balşa. Drum asfaltat până la un indicator din lemn. Acolo scrie: spre satul Mada. Arpad ne întrebase iniţial cu ce maşină venim. De oraş, normal. Vom vedea imediat că întrebarea nu e fără rost. Şi tot mergem cinci kilometri. Sub roţi, pietre şi praf. Prin pădurea care se închide parcă în urma noastră. Ai senzaţia că lumea din care vii e tot mai departe, cu cât te apropii de zidurile acelea de piatră. Aproape că nu mai vezi cerul, munţii dându-ţi senzaţia că se apleacă peste tine. Am ajuns la prima casă din Mada.
Cu maşina prin râu
Până aici a fost călătoria cu maşina noastră. Pe care o lăsăm într-o curte. Mai avem până la casa soţilor Toszo. Dar trebuie să mergem cu tracţiune integrală de-aici încolo. Vom traversa un râu. Pe un pod? – întreb. Nu, prin apă, răspunde noua mea cunoştinţă. Hai la drum! Maşinuţa lui, aşa mică cum e, mănâncă pământul. Şi deodată coborâm în albia râului. Ciudată senzaţia. Nici în barcă nu eşti, pentru că simţi bolovanii călcaţi de roţi, dar vezi şi apa care-ţi bate în uşi. Vreo cinci metri, cât e albia de lată, şi tot ai parte de puţină adrenalină. Arpad zice că pragul acesta produce impresia cea mai puternică pentru toţi cei care vin aici. Tocmai de-asta un pod ar strica tot farmecul, adaugă bărbatul. Cine are o maşină făcută pentru munte, trece singur. Cine nu – lasă, că vine gazda cu maşina şi te trece pe malul celălalt. Râul poartă numele satului. Şi mai mergem puţin. Ajungem la o casă de poveste. Aşa arată. Din piatră şi lemn. Cu pridvor. Şi în spatele casei – muntele.
Ciocolata cu lapte şi alune
La o ciorbă cu afumătură şi o tocană cu ciuperci şi carne, ne aşezăm la masa din lemn. Suntem într-o casă în care miroase a lemn şi zidurile par a respira. Te-ai aştepta aici, în pustietate, la ceva rudimentar. Nici pomeneală! Bucătăria – cu tot ce-i trebuie unei gospodine, de la apă caldă şi rece la chiuvetă până la frigider, aragaz, cuptor cu microunde. Baia? Apă la discreţie, canalizare, gresie, faianţă. Cine sunteţi voi, oameni buni? Şi uite aşa ne întoarcem la povestea cu ciocolata. S-au cunoscut cu şapte ani în urmă, începe Arpad să povestească. Internetul i-a legat. El se descria, la vremea aia, pe pagina lui virtuală, între altele: îmi place ciocolata cu alune. La un moment dat, de undeva din eter, a venit primul şi ultimul răspuns: şi mie! După un an s-au căsătorit. Ea s-a mutat la Timişoara, unde avea el casă.
Munţii le-au fost martori la nuntă
Nunta lor a prevestit schimbarea majoră care urma să aibă loc în viaţa acestui cuplu. Unde credeţi că şi-au unit destinele în faţa lui Dumnezeu? S-ar putea spune că munţii le-au fost martori, în satul Băcâia, nu departe de locul în care am ajuns noi acum. La un prieten care are o pensiune. Acolo au adus un preot din Orăştie. Ceremonia s-a ţinut în aer liber. Şi uite aşa s-a născut ideea de a-şi face şi ei propria pensiune. “Am început să umblăm după toate autorizaţiile necesare”, zice Arpad. Dar unde să cumpere teren, casă? Alt prieten le spune apoi de satul Mada. Dacă te uiţi pe diverse site-uri de turism, vezi ce se spune despre Cheile Madei – una dintre cele mai puţin cunoscute zone din România.
Apoi şi-au cumpărat casa în Mada
Cei doi soţi şi-au calculat bine paşii. Pe drumul lor de la oraş către munte a fost şi o etapă intermediară – au cumpărat un apartament în Orăştie, să fie mai aproape de locul în care doreau să se stabilească definitiv. Chiar aşa, definitiv? Am de-a face cu nişte oameni care nu acceptă jumătăţile de măsură. “Când am ajuns în acest loc ştiam deja ce dorim să facem”, spun ei. Se referă la satul Mada. Pe care l-au văzut pentru prima oară în viaţa lor anul trecut, în februarie. Poţi ajunge aici şi în toiul iernii. Localnicii nu stau cu mâna-n sân, curăţă zăpada cu tractorul, pe drumul acela de cinci kilometri pe care l-am descris mai devreme. Arpad îmi povesteşte de un vecin care are tractor, mare specialist în mecanică. “Desface şi face la loc un tractor de la prima la ultima piesă.”
Un sat aproape pustiu
E totuşi un sat care se chinuie să supravieţuiască azi, dacă te gândeşti la numărul sufletelor care mai rezistă aici. “Acum sunt doar 80, pe vremuri depăşeau 1.000”, aflu despre locuitorii din Mada, majoritatea ducând în spinarea lor mai bine de o jumătate de secol. Aşa se explică multitudinea caselor părăsite. Simt şi eu acum ce-au trăit Alexandra şi Arpad când au descoperit acest loc. Peisajul te ia prizonier, fără nici cea mai mică şansă de scăpare. “Ne-a fermecat din prima clipă”, îşi aminteşte Arpad. Destinul, nu-i aşa? Poţi să te întrebi dacă ei au ales casa ori casa i-a ales pe ei. Pentru că orăşenii, de cum au văzut-o, au zis: va fi a noastră! Au cumpărat totul cu 16.000 de euro. Totul însemnând nu numai casa, ci şi trei vreo hectare de teren. Dar bucăţi răspândite peste tot, şi-n vale, şi pe munte. Au chiar şi o bucată de pădure.
„Nu puteam realiza nimic dacă nu eram împreună“
Dar de ce totuşi să fugi, dacă s-ar putea spune aşa, în munţi? N-am auzit de la aceşti oameni nici despre lehamitea faţă de oraş sau de stres, nici de mizerie ori zgomot. Atunci ce v-a făcut să ajungeţi la un pas atât de decisiv? “Să faci ce-ţi place e foarte important în viaţă”, sună răspunsul lor. Deci, cum s-ar spune, au vrut să facă asta. Şi au făcut. “Nici eu, nici soţia nu ne-am gândit că vom ajunge aici. Dar s-a întâmplat. Şi n-am dat înapoi”, explică Arpad. Şi tot el spune ceva foarte important: a fost decisivă echipa. El şi ea. Ca unul. “Nu puteam realiza nimic dacă nu eram împreună.” Au vrut o pensiune, au făcut-o, aşa cum arată azi. Dar gândul lor nu e de-a se îmbogăţi din asta. Oricum e ceva mic. Au o cameră cu patru paturi în şura pe care au reconstruit-o de la zero. Au mai făcut două căsuţe din lemn, fiecare cu câte patru paturi. A treia căsuţă e în proiect. Dar atât, nu mai mult. “Peste zece ani, dacă veniţi aici, tot aşa o să ne găsiţi”, sunt asigurat. Cantitativ, da. Dar calitativ? Casa independentă energetic, sună planurile îndrăzneţe.
Un bancher şi un psihopedagog egal cea mai tare echipă
Apropo de echipă, ar fi putut să nu se înţeleagă cei doi. El, de pildă, îmi spune că a deprins gustul pentru natură şi călătorii de la bunicul său, care de mic l-a dus în munţi, să cunoască fauna şi flora. Mai târziu, în tinereţea lui, Arpad a plecat prin ţară cu bicicleta, alături de prieteni. Au ajuns şi la mănăstirile din Bucovina, şi-n Maramureş. Peste tot în ţara asta. Dar mai ales pe crestele împădurite. Alexandra, în schimb, vine dintr-un cu totul alt mediu, al betoanelor Bucureştiului. Şi al cifrelor, pentru că e specializată în finanţe şi bănci. El a lucrat, ca psihopedagog, cu copiii. Cei cu handicap. Dar şi-a dezvoltat, în paralel, şi pasiunea pentru sunet. Povesteşte despre studioul de înregistrări pe care l-a făcut imediat după căderea comunismului. A fost o perioadă şi redactor muzical la un post de radio din Timişoara. Asigura şi partea tehnică – audio şi lumini – la diverse evenimente. “De la tata am dezvoltat simţul practic. Am învăţat, de pildă, să cioplesc în lemn. Dar, în acelaşi timp, să găsesc soluţii la orice problemă tehnică”, se prezintă în continuare bărbatul. Şi să nu uităm de o altă pasiune a lui, a cailor-putere, a maşinilor cu tracţiune integrală. Nu întâmplător are acum în curtea lui, aici, la munte, două maşini de aceeaşi marcă. Dar mai ales de forţă.
Tradiţie şi tehnologie
Revenim la ce s-a întâmplat în 2012. Au cumpărat casa. “Ne-am mutat aici pe 8 august” – data a devenit un reper în viaţa acestei familii. Dar până atunci – câtă muncă! Ce era aici? Aproape o ruină. Când au dat jos acoperişul de pe şură, nu poţi să-ţi închipui, a căzut totul. Şantierul a început în iunie. Au găsit câţiva oameni în sat să-i ajute. Nu era vorba numai de braţe de muncă. Orăşenii doreau o locuinţă făcută după tipicul zonei. Bun, casa în sine era în regulă. A fost nevoie doar de o consolidare. Şi evident modernizare. “Soţia şi-a dorit o baie largă, frumoasă”, îmi arată bărbatul încăperea. Vă spun că doar în apartamentele de lux din Bucureşti găseşti aşa ceva! Ce era pe vremuri şura e azi o casă în sine. Aici găsim camera pentru oaspeţi şi o sală de mese. Dacă ar avea glas, mobilierul ar spune multe. O parte din el a însoţit alte destine, între aceste ziduri. Altă parte vine din casa bunicilor lui Arpad. Toate obiectele recondiţionate prin truda celor care le stăpânesc acum. Trecutul convieţuieşte cu tehnologia prezentului. Centrală termică, ministaţie de epurare, fântâna – adâncită – asigură apa curentă prin conducte ascunse sub pardoseală. Toate îmbunătăţirile au costat, la un prim calcul, în jurul a 20.000 de euro.
Specialităţi româneşti şi ungureşti
Foarte bună mâncarea! El face tot felul de preparate din bucătăria ungurească. Ea – după reţete româneşti. Vă daţi seama ce festin e aici! Dovadă că omul se poate schimba radical e că Alexandra se ocupă acum cu agricultura. Au avut în vara asta o mândreţe de grădină cu tot felul de legume şi zarzavaturi. De-acolo materia primă pentru tot ce pun pe masă. Cât despre vecinii lor din sat, e drept, la început orăşenii aceştia au fost priviţi ca nişte picaţi de pe altă planetă. Unora chiar le era teamă că, poftim, au venit ăştia aici să facă turism, să strice liniştea satului. Dar după ce au văzut localnicii că se poate câştiga din treaba asta, şi-au schimbat opinia. Deja sunt nouă familii care au devenit furnizori permanenţi ai pensiunii. Joia e ziua în care Arpad se duce să ia lapte de vacă, miercurea e dedicată laptelui de capră. Brânza nouă vine când se termină cea din putina orăşenilor. Mai sunt afumăturile, carnea de toate felurile, mierea de albine. Şi să nu uităm că orăşenii au propria livadă. Se adaugă fructele de pădure. Iar pentru pâine există un cuptor chiar în casa gazdelor noastre. Alexandra e specialistă şi-n prăjituri. Arpad pune capac peste tot acest tablou – vara, la pirostrii, face un gulaş de zile mari.
Soţia face agricultură, brăţări şi coliere
Şi dacă o viaţă întreagă ai lucrat cu cifre, în bancă, altceva nu mai ştii să faci? Alexandra demonstrează că în spatele unui bancher se poate ascunde un artist. Soţul se mândreşte cu soţia lui, arătându-mi tot felul de brăţări şi coliere făcute din pietre semipreţioase. “Soţia chiar se întreba ce-o să facă ea aici iarna”, îşi aminteşte el una dintre discuţiile lor, imediat după ce au venit în Mada. Poftim, are ce face iarna. Nu doar de florile mărului, toate minunăţiile astea fiind de vânzare. Chiar aşa, cum a fost aici iarna trecută? Primul lor anotimp alb în ţinutul sălbăticiunilor. Doar ce-mi vorbise despre mistreţi şi căprioare. Să ştiţi că omului din faţa mea i-a fost greu să răspundă la întrebarea asta. Privirea exprimă sentimentul celui care îşi dă seama că a făcut ce trebuia cu viaţa lui.
Soţul e ghid turistic
El demonstrează, la rându-i, că la orice vârstă poţi învăţa ceva. Acum este ghid pentru zona unde sunt cetăţile dacice, dar şi biserici seculare, plus Ţara Haţegului cu ale ei izvoare de tradiţii şi meşteşuguri. Treabă serioasă, având la bază diploma obţinută, cu trei ani în urmă, la cursurile organizate de Facultatea de Istorie din Alba Iulia. Pe de-o parte, continuarea pasiunii lui pentru natură. Pe de altă parte – o necesitate, familia Toszo propunând oaspeţilor vacanţe active. Excursii de o zi în perimetrul astfel autorizat din judeţul Hunedoara şi o parte din Alba.
Familia poliglotă
Arpad vrea să ne arate o minunăţie din vecinătatea satului – Cheile Madei. Mergem câteva minute până în faţa unei porţi din piatră. De aici, prin apă. Unicul drum. Muntele ne primeşte. Firul de apă abia ce-ţi spală gleznele. Dar sunt şi perioade când poarta se închide. Atunci râul e nervos. Români, străini – tot mai mulţi calcă prin locurile astea. Grupuri de copii. Câţi au fost în acest an? Au dormit la ei în pensiune peste o sută de persoane. Dar pentru excursii? Tocmai ce-a primit un telefon pentru zilele următoare – 50 de persoane. De multe ori se întâmplă aşa, încât trebuie să programeze cu atenţie ieşirile în natură. Le descrie tuturor fauna, flora. Cum făcea bunicul lui, pe vremuri. Are darul de-a vorbi scurt şi la obiect. Bariere de comunicare nu există. Alexandra ştie franceza, soţul ei – engleza şi germana. Cum află lumea de voi? Este un site – ShowMastertm.ro – pus la punct de gazde, cu descrierea traseelor, legendelor, istoriei meleagurilor. Ai ce vedea. Şi ce învăţa. Mai importantă, am înţeles în acest loc, e ocazia pe care familia Toszo ţi-o oferă. Să te pricepi, cu adevărat, să trăieşti…
