18.5 C
București
joi, 26 mai 2022
AcasăLifestyleFoodOamenii care țin în palmele lor Ceahlăul

Oamenii care țin în palmele lor Ceahlăul

Am plecat spre Ceahlău cu gândul de-a descoperi, pentru prima oară, în cazul meu, un munte construit din legende. Aveam să aflu, în schimb, că adevărata minune, aici, e cu totul alta. Mult mai importantă. De-a dreptul impresionantă, dacă judecăm după vremurile în care trăim.

Singurul munte din țara noastră care are un hram al său, într-o zi sfântă în calendarul creștin ortodox, Schimbarea la Față. Există aici o tradiție de sute de ani, despre care au scris, la vremea lor, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri și mulți alții. Oamenii din satele de la poalele muntelui urcă până la nori, în locul numit Fântâna Mitropolitului. Acolo, în ziua de 6 august, se închină lui Dumezeu și se roagă pentru binele acestei lumi. Și pentru binele lor. Ceahlăul este considerat munte sfânt încă de pe vremea dacilor. Se spune că aici a fost Kogaionon-ul, muntele sfânt al strămoșilor noștri. Și că aici a trăit marele preot Zalmoxis. Sunt, iată, tot atâtea motive pentru care aveam nevoie de un bun cunoscător al locurilor, cineva care trăiește cât mai aproape de Ceahlău. Și uite așa, din telefon în telefon, vocile îmi recomandă același personaj, profesorul de istorie Daniel Dieaconu, care trăiește în comuna Grințieș. O localitate învecinată cu legendele. Dau în final telefon la sursa indicată și-mi răspunde o voce care mă invită din secunda a doua să vin la Grințieș, pentru că mă va sprijini cu tot ce va putea. Discuția se termină foarte repede.

Planul pentru a doua zi

Orele istovitoare de străbătut întreaga țară, cu mașina, până în Neamț, se sfârșesc spre după-amiază în centrul comunei unde trebuia să ajung, în fața unui om încă tânăr, de talie mijlocie, cu vocea blândă, aproape șoptită. Observ în special calmul său desăvârșit. Spune că este profesor de istorie în două școli, și aici, în Grințieș, dar și în Ceahlău, o comună învecinată. Face parte și din Consiliul Științific al Parcului Național Ceahlău, în calitate de istoric. Aflu după aceea că este doctor în Istorie și că i-a fost îndrumător academicianul Dinu C. Giurescu, pentru o lucrare care tratează istoria contemporană a României. Nu avem însă mult timp de vorbit acum. Facem planul pentru a doua zi, care va începe foarte devreme pentru noi, la ora trei dimineața. Trebuie să ajungem pe vârful Toaca înainte de ora șase, să prindem nu numai răsăritul, ci în special umbra sub formă de piramidă. Vreau să știu dacă în zilele noastre mai urcă lumea pe munte, pe 6 august, și cine sunt cei care fac asta. Profesorul spune că sunt destui oameni. Și localnici, dar și turiști. Este drept că nu se mai respectă vechiul obicei. Adică să urci pe munte încă din 5 august, înainte de apusul soarelui, ca să prinzi răsăritul pe Toaca. Sigur că strămoșii noștri nu urcau ca să vadă umbra acelui vârf de 1904 metri altitudine, al doilea din Ceahlău, ca înălțime, după Ocolașul Mare, care are un plus de numai trei metri. Și mai vin, spune gazda mea, mulți preoți din satele de pe-aici.

Spre înălțimi, la trei dimineața

Trei dimineața, fix, în fața pensiunii unde eram cazat, în Grințieș, profesorul Dieaconu sosește cu precizia ceasului. Era însoțit și de câțiva prieteni ai săi. Unul dintre ei este Sabin Neatu, biolog în cadrul Parcului Național Ceahlău. Profesorul și biologul au aparate de fotografiat performante. Pornim la drum. Ajungem mai întâi în stațiunea Durău. De aici pornește unul dintre cele șase trasee marcate care străbat Ceahlăul. Noi o vom lua prin zona Scaune, mi se spune. Vom ajunge într-un perimetru cunoscut drept Jgheabul lui Vodă. Este un drum pe care călugării l-au lărgit, cu foarte mult timp în urmă, pentru ca pe acolo pelerinii să poată să poată să urce chiar și călare pe cai. Gata, lanternele sunt pregătite, la fel și frontalele. Avem lumină. Nu e totuși atât de întuneric pe cât mă așteptam. Cerul senin dă posibilitate Lunii să ne arate unduirile pădurii. Liniștea ne înconjuară, înaintăm în pas cadențat. Uneori ghizii mei se opresc, atunci când se aude un zgomot. Știu să-l traducă imediat, să-și dea seama ce fel de animal e. Ceahlăul e încă populat de urși, lupi, pisică sălbatică, capre negre. Ultimele au propria lor poveste. Muntele acesta a fost repopulat în anii '70 cu capre negre, aduse atunci din Retezat. "Nu e urs", aud din spatele meu. Profesorul e în frunte. Are parcă cel mai vioi pas. Eu, orășeanul, nu mă dezmint, respirația mi-e din ce în ce mai greoaie.

Sunt încurajat, organismul se va învăța repede și în curând mă voi adapta la efort. Tot ce trebuie să fac e să mențin ritmul. Ascult lecția și lucrurile încep să intre, cât de cât, în normal. Cineva îmi ia totuși rucsacul din spinare, să fiu mai ușor. Profesorul zice că pe munte au sosit unii pelerini cu câteva zile înainte de 6 august. Dorm în cort. Alții merg spre vârf în noaptea asta, ca și noi, dar pe alte trasee. Vremea este cu adevărat bună în acest an. Nu plouă. Dar asta nu înseamnă că n-au fost și ani în care ploua la început de august, aici. Și totuși oamenii care au vrut să urce muntele, în ziua sfântă, l-au urcat. Cât despre umbra pe care o face Toaca, la răsărit, trebuie să ai și noroc, pentru că nu mereu se întâmplă asta. Chiar și cei care trăiesc în locurile astea nu au avut de prea multe ori ocazia s-o vadă. Tot ce contează, în principal, e să fie cerul senin.

Piramida

Pădurea ne părăsește în cele din urmă, lăsându-ne în compania stâncilor, cu cât ne apropiem de platou. Ajungem când văzduhul își schimbă ușor culoarea, pregătindu-se să întâmpine Soarele. Trecem printre alte ziduri, de data asta verzi. Este o specie de brad. Copaci puțin mai înalți față de statul unui om. Cineva spunea despre Ceahlău că seamănă cu o imensă cetate. Există zidurile și turnurile de pază, de jur-împrejur, adică vârfurile mai mici, iar deasupra cei doi coloși care se privesc de la distanță, unul pe celălalt, Ocolașul Mare și Toca. Merg acum pe coama aceasta întinsă între cele două vârfuri principale, spre Toaca. Ajuns în apropiere, găsesc oameni care așteaptă răsăritul, înfofoliți în haine groase. Femei și bărbați de toate vârstele. Mulți tineri. Toți însă tac. Parcă am fi într-o catedrală unde liniștea este lege și nimeni nu îndrăznește s-o încalce. Toaca este o stâncă imensă, asemeni capului unui uriaș care și-a făcut loc din strânsoarea muntelui. Chiar aici, în vârf, este o stație meteo. "Turnul", cum e denumit de meteorologul de serviciu. Nu avem timp de vorbă. Soarele se pregătește de ascensiune. De departe, ți se pare că Toaca nu e suficient de mare. Dar aici, sus, e suficient loc pentru câteva sute de oameni. Toți cu aparatele de fotografiat pregătite. Acum stau cu ochii spre răsărit. Să vadă schimbarea de culori a cerului. Apoi se vor întoarce cu toții către apus, să vadă umbra. Unii strâmbă din nas. E posibil ca lucrurile să nu meargă foarte bine. Acolo, departe, spre orizont, o armată de nori stă parcă pitită în spatele primelor raze ale zilei. Umbra muntelui nu va fi, în acest caz, la fel de bine desenată. Și totuși lucrurile decurg, în cele din urmă, destul de bine. Piramida, cu vârful perfect ascuțit, e desenată în fața noastră de Toaca. Trece momentul acesta și deodadtă lumea coboară în șir, la fel de tăcută, de pe capul uriașului. Nu trece mult timp și de departe se aude un clopot.

De la mănăstirea construită, după 1990, nu departe de acest loc. Pare că suntelul vine direct din cer, atât e de amplu ecoul. Mă integrez în mulțime. Acum văd cum unii, cei mai tineri, au venit îmbrăcați și încălțați corespunzător muntelui. Dar sunt și femei și bărbați mai în vârstă, cu mâinile noduroase, muncite, despre care aflu că sunt din satele din împrejurimi. Unii dintre localnici au venit în sandale sau chiar în papuci. Cei pe care apuc să-i întreb câte ceva, turiști sau oameni ai locului, îmi spun că fac drumul acesta, pe Ceahlău, de mulți ani. "Pentru sufletul meu", mi se răspunde adesea la întrebarea "de ce". Apoi se întorc în liniștea din care-i întrerupsesem. Femeile poartă broboadă pe cap. Ca și atunci când sunt în fața unui altar.

La slujbă

Ne apropiem de biserică și abia acum văd o parte din corturile montate în preajma ei. Privit de departe, lăcașul de cult, de mici dimensiuni, pare că se ține prins cu strășnicie de piatră. Nu există o curte, nu sunt garduri. Mai e puțin și începe slujba. Unii stau între pereții din lemn, dar pe cei mai mulți îi văd așezați pe unde apucă, afară, chiar și la depărtare. Există o instalație de sonorizare și cuvintele preoților pot fi ascultate de pe orice piatră te-ai așeza. Potecile sunt din ce în ce mai pline. Este deja ora opt dimineața și încă mai vin oameni spre vârf. Din ce în ce mai mulți. Remarc din nou numărul mare al tinerilor. Deloc puțini sunt și cei de vârsta școlii generale, însoțiți de adulți.

Manual despre natura și istoria acestor locuri

Este momentul în care încep o discuție mai lungă, de data asta, cu profesorul Daniel Dieaconu. Un om pe care-l descopăr, cuvânt după cuvânt, în modul în care înțelege el să-și slujească muntele și localitatea în care s-a născut. Spune despre manualul de istorie și geografie locală pe care l-a scris în 2011 și care e studiat acum, ca materie opțională, în 11 școli din comunele vecine cu Ceahlăul. Copiii învață despre flora și fauna, despre istoria și legendele care cutreieră încă spațiul între nori și pământul din acest loc. Cum și alte școli solicită acest manual, este în proiect o nouă ediție.

Legendele potecilor

Vorbim în continare despre legende. Dascălul zice că a cutreierat ani la rând satele de pe-aici, stând de vorbă cu bătrânii. Bătea din poartă-n poartă și întreba de povești vechi de când lumea. Și oamenii îl invitau la câte o vorbă de duh pe care ei o știau din străbunici. Nu e stâncă din Ceahlău care să nu aibă propria-i poveste. Panaghia ar fi fost o fată atât de frumoasă, încât până și Soarele și Luna nu mai plecau de pe cer, ca s-o vadă. Și atunci fata a fost transformată în stană de piatră. Poate că azi veți întâlni o bătrâni, pe munte, mânându-și oile. S-ar putea să fie Dochia, sora lui Decebal, transformată de Zalmoxis în păstoriță, după ce romanii i-au învins pe daci. Ceahlăul însuși are două versiuni ale nașterii sale. Se spune că împăratul Traian ar fi poruncit să se ridice în acest loc un munte, ca stavilă împotriva barbarilor. Altă variantă face referire la voința locuitorilor din satele împrejmuitoare. Ei au ridicat propria cetate, până la nori, unde să se retragă la mare primejdie.

Căutătorul a strâns într-o primă fază 49 de legende, reunite într-o carte intitulată "Legende, mituri și povești de la Muntele Ceahlău". Ajutat, cu altă ocazie, și de alți colegi de-ai săi, adună elevii din școlile în care predă, dar și din alte școli, din diverse comune de sub munte, de la Poiana Teiului, Borca, Pipirig și de la Bicaz Chei, și bineînțeles că și din Grințieș. Micuții sunt conduși pe culmi, să vadă cu ochii lor florile, gâzele, formele de relief, brazii, urmele de animale. "Sunt sute", mi se răspunde la întrebarea legată de numărul elevilor cuprinși în aceste excursii tematice. Copiii pun o mulțime de întrebări la care răspund, de fiecare dată, specialiștii Parcului Național Ceahlău. Școlarii au ca temă să fotografieze tot ce li se pare interesant și apoi să scrie eseuri despre ce i-a impresionat.

Un scriitor dedicat muntelui

N-am în fața mea un simplu profesor, ci și un scriitor. Aflu despre alte cărți care cuprind în paginile lor viața Ceahlăului. Ce remarc este efortul acestui om de a sta de vobă cu muntele. Prin intermediul oamenilor care-i dau viața pietrelor și brazilor, în sate. "Istoria și poveștile de lângă noi" este un alt volum în care poți descoperi vorbele de duh ale bătrânilor. Dar nu numai atât. Au fost invitați elevi și studenți, dar și profesori, în asemenea excursii printre amintirile localnicilor. "Mărturii nemțene de istorie recentă" este cartea de interviuri rezultată în urma acestui efort din urmă cu câțiva ani. Un alt proiect promovat de profesorul Dieaconu și susținut de Universitatea din București se referă la cercetarea locurilor în care au existat cândva sihăstrii, cele mai multe demult dispărute, la poalele Ceahlăului. La toate acestea se adaugă un ghid al excursiilor montane, ca să cunoști în detaliu atât traseele, dar și felul în care trebuie să te echipezi și cum poți să dai, în caz de nevoie, primul ajutor.

Lovitura dată de comunism

Susținător al ideii de turism cultural, profesorul din Grințieș a scos pe piață, în acest an, încă o carte, intitulată ca atare, "Turismul cultural la Muntele Ceahlău". Omul consideră că zona acestea are capacitatea de a-i reține pe turiști mai multe zile, dacă s-ar face pachete de vacanță distincte, la biserici, mănăstiri și sihăstrii, apoi la grotele și peșterile de pe Valea Bicazului, pe urmă în toate locurile încărcate de legende de pe Ceahlău, și nu în ultimul rând la alte două parcuri naționale din apropiere, Cheile Bicazului-Hășmaș și Vânători-Neamț.

Dascălul știe, din ce au scris înaintașii noștri, cum Ceahlăul a evoluat în percepția oamenilor, de-a lungul veacurilor. După ce majoritatea schiturilor se topesc, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, e remarcat, după a doua conflagrație mondială, caracterul mai degrabă folcloric al obiceiului de-a urca spre înălțimi. Comunismul a dat o lovitură cumplită tradiției. Preoții nu mai aveau voie să urce spre slujba de deasupra norilor, pe 6 august. O făceau, în schimb, enoriașii lor, strecurându-se pe poteci numai de ei știute. Dar se mai întâmplă ceva, până în 1989. Apare o sărbătoare a muntelui, laică, în primele zile ale lui august, tocmai pentru a o pune în umbră pe cea religioasă. Azi, cele două evenimente merg în paralel, astfel încât poți fi băgat în ceață de un răspuns cu două "capete", dacă întrebi de Ziua muntelui Ceahlău.

Al doilea hram de pe Ceahlău

Profesorul îmi vorbește și de un alt hram din partea asta de țară, pe 2 iulie, dedicat lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Este ziua morții marelui voievod. Și atunci credincioșii urcă spre mănăstirea de dincolo de pădurile de brazi. Ceahlăul este vizitat anual de 30.000 de turiști, doar 10% fiind străini, îmi prezintă interlocutorul meu statistici exacte. Majoritatea fac doar turism de week-end. Cuvintele unui alt mare iubitor muntelui sfânt al românilor, medicul Gheorghe Iacomi, sunt consemnate în recenta carte a profesorului Daniel Dieaconu – "ziua de 6 august trebuie să rămână în sufletele tuturor un semn al închinării pe acest munte către Dumnezeu, către natură și frumusețile ei".

Auzind ce spune, simplu, însuși profesorul despre motivația efortului său, "pentru că iubesc muntele", trag concluzia că adevărata minune de aici nu e legată nici de legende, nici de umbra pe care o face Toaca, ci de oamenii care au ținut și țin în continuare în palmele lor Ceahlăul.

Acest articol este proprietatea site-ului www.romanialibera.ro. Este interzisă republicarea conținutului acestui articol în lipsa unui acord din partea ziarului România liberă. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected]

Cele mai citite
00:01:26

Tedros, foarte emoționat, a fost reales director general al OMS

Membrii Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) l-au reales pe Tedros Adhanom Ghebreyesus în funcția de director general al OMS cu o majoritate puternică pentru...

Mai mulți bani elevilor, pentru calculatoare

Mai mulți elevi din familii defavorizate ar putea beneficia de sume mai consistente de bani pentru achiziționarea de computere, după modificarea actualului program desfășurat...

Peste jumătate dintre cetățenii Republicii Moldova vor intrarea în UE. Peste o treime vor unirea cu România

Peste jumătate dintre cetățenii Republicii Moldova vor intrarea în UE iar peste o treime dintre aceștia vor unirea cu România. Acestea sunt rezultatele unui...
Ultima oră
Pe aceeași temă