» Unii s-au realizat in tara, altii in afara ei, unii au devenit militanti, unii politicieni, iar altii au evitat spatiul public. Aceasta e generatia diversitatii, a celor nascuti in preajma decretului antiavort, din 1966. In cazul lor, specialistii pun un verdict transant: politic, ei nu au schimbat Romania pentru ca sunt prea divizati.
Tineri abia intrati in studentie la momentul 1990, cei nascuti in preajma decretului de interzicere a avortului din 1966 reprezinta o generatie paradoxala pe harta de varste a Romaniei. Au crescut cu cheia de gat, s-au format ca adolescenti in plina dictatura ceausista, au alcatuit linia intai a luptei contra restauratiei, dusa in primii ani de dupa Revolutie, si au constituit nucleul asa-numitei clase de mijloc. Tot dintre ei s-au ingrosat si randurile exilului autoimpus din anii ’80-’90, al oamenilor care au inteles ca rostul in viata are sanse de succes numai in lumea interzisa a Occidentului. Dupa unii specialisti, portretul generatiei ivite in anii ‘60 s-a conturat sub spectrul presiunilor care i-au apasat necontenit din exterior: "Dorinta de imbogatire a fost reprimata in subconstient, dorinta de libertate sexuala a fost reprimata in inconstient, agresivitatea la fel", suna sentinta data de psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu.
Insa aceleiasi generatii, care incastreaza frustrarile alimentate de o societate haotica, altii i-au asociat si simbolistica sperantei pierdute, care a esuat in misiunea de a schimba politic fata Romaniei din cauza lipsei de coeziune. La 20 de ani de la Revolutie, Dezbaterile "R.l.", cu privire la influenta generatiei careia ii apartinem in evolutia fiecaruia dintre noi, sondeaza spatiul si principiile ce traverseaza acest grup social distinct si, pe alocuri, controversat.
Generatia care a dus povara Romaniei abia iesite de sub dictatura strange laolalta oameni care au mers pe mana activismului social si politic, iar de la polul opus, insi care au preferat sa stea cat se poate de departe de spatiul public. Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu surprinde esenta acestei generatii: "In momentul in care sistemul represiv a disparut, tot ceea ce era comprimat in pivnitele sufletului a explodat".
"Idealurile noastre nu s-au implinit"
Acest tip de descarcare ar fi aprins si fenomeul "Piata Universitatii", consumat in aprilie-iunie 1990, la Bucuresti. In urmatoarele doua decenii, vietile idealistilor de atunci s-au separat. Unii au esuat, unii si-au conservat un sambure de militanti, altii negociaza astazi coalitiile de guvernare si au atins notorietatea in calitate de politicieni. Cristi Paturca, autorul "Imnului golanilor" din Piata Universitatii, lucreaza la o carte si compune muzica intr-o mansarda a Asociatiei "21 decembrie 1989". Boem de serviciu, nu s-a gandit niciodata sa plece din tara, chiar daca dezamagirile s-au amplificat in toti acesti ani. "Mi s-a oferit posibilitatea de enorm de multe ori sa merg in strainatate, dar cum sa plec de aici?! Asociatia a devenit un spirit. Noi nu mai avem bariere de orientari politice". In mansarda cu pricina a ajuns dupa ce a fost evacuat dintr-o casa nationalizata. "Locuinta in care m-am nascut, in care am toate amintirile copilariei, adolescentei, tineretii, am pierdut-o in trei secunde.
Am fost dat afara in tricou si sort, asa cum stateam in pat", mai spune Cristi. Pentru ca mai compune cantece, simte ca exista "ca artist". In Piata Universitatii insa a ajuns din greseala. "M-a luat valul, ma simteam implicat si am ramas acolo, dar televiziunea arata numai ceea ce vroia: cum se incingeau micii pe gratar, cum unul musca din mic si ii curgea grasime pe la coltul gurii". Paturca e sigur ca generatia sa e generatia Revolutiei si a Pietei Universitatii si, tocmai de aceea, una neimpacata. "Idealurile noastre de atunci nu au fost definitiv implinite."
"Mi-am facut ucenicia in democratie"
Dar dupa 19 ani, unii pietari sunt astazi membri cu acte in regula ai noii clase politice. Cei mai multi pot fi gasiti in partidele care s-au pozitionat contra lui Ion Iliescu, subiectul principal al protestelor din sezonul primavara-vara 1990. Unii au ales politica de televizor, altii prefera politica din spatele cortinei.
Democrat-liberalul Cristian Boureanu inca astepta, in 1990, varsta legala pentru scoala de soferi. Acest amanunt nu l-a impiedicat insa sa iasa la mitingul-maraton de la "Kilometrul zero" al democratiei, cu colegii de liceu, cu baietii de la bloc, din Drumul Taberei. "Aveam 17 ani. Pe 22 aprilie, cand a fost primul miting in piata, am crezut ca deja am castigat. Totul era extraordinar, veneau oamenii de la serviciu si ne strangeam toti acolo". Boureanu sustine ca tot ce i se intamplase pana atunci l-a pregatit cumva pentru acel fenomen.
De emisiunile ascultate in familie la "Europa Libera" pana la dorinta irezistibila de a fugi din paradisul socialist. "Momentul Piata Universitatii m-a facut sa decid sa raman in tara. Acum, dupa 20 de ani, imi dau seama ca traiam mai multe lucruri in acelasi timp: eliberarea din adolescenta, concertele – caci Piata Universitatii a fost un concert in aer liber, cu 35-40.000 de oameni – si libertatea de exprimare. Practic, in perioada aceea mi-am facut ucenicia pentru ceea ce inseamna democratie. Plus a fost o ucenicie pentru economia de piata. Eu vindeam si ziare in Piata si faceam multi bani". Radicalismul lui Boureanu se manifesta, atunci, impotriva lui Ion Iliescu, cu care astazi imparte insa scena politica. "Daca cineva mi-ar fi spus sa-i dau o palma lui Iliescu n-as fi ezitat s-o fac. Acum stam la masa, ne cunoastem, suntem nevoiti sa ne toleram, sa negociem. Dar nu exagerez daca spun ca uneori imi pare rau pentru asta si nu mi se pare normal. Generatia asta nu si-a atins visele foarte repede pentru ca a trebuit sa faca compromisuri cu vechiul sistem. Plus ca o data cu varsta si entuziasmul revolutionar scade."
"Unii au ars etapele"
In 1990, la 23 de ani, Vlad Moisescu facea parte din nucleul dur al protestatatrilor de la Teatrul National, ca presedinte al Societatii Studentilor la Medicina. Intre timp, a ajuns presedintele organizatiei Sector1 si vicepresedinte al PNL.
"Parintii mi-au spus pe sleau ca singura speranta sa scap de comunism e sa plec din tara, cum de altfel, au facut, in primele luni ale anului 1990, 80% din colegii mei mai mari de la Medicina. Eu insa am simtit eliberare si speranta si m-am implicat in activismul studentesc, dar si in politica", povesteste Moisescu. Ii place sa rememoreze atmosfera de acum 19 ani: "Piata era ca o agora, un spatiu al liberului schimb de idei. Era ca o exorcizare pentru multi dintre noi, iar fenomenul a fost foarte frumos pana la alegerile din 20 mai. Dupa, a urmat marea schisma, cand organizatiile studentesti au decis sa se retraga", povesteste Moisescu, agitand in mana o poza in care apare tuns si ras, alaturi de Marian Munteanu si Victor Roncea, ambii cu plete si barbi à la Che Guevara.
In opinia liberalului, Piata Universitatii trasa atunci si o ruptura evidenta intre generatiile din societatea romaneasca. "In ochii generatiilor formate in comunism, reprezentam un pericol la adresa vietii lor pseudolinistite."
Despre evolutia generatiei "Piata Universitatii" in politica, Moisescu are o filosofie aparte de cea a colegilor de Piata si partid. Evita si acum prim-planul televiziunilor, iar asta din convingerea ca, in politica mare, trebuie sa intri dupa 45 de ani. "Este un ciclu biologic, daca vreti, care trebuie respectat. Un politician sub 45 de ani nu e credibil. Mai intai trebuie sa le arati oamenilor ca ai facut ceva in viata, ca o garantie ca esti in stare sa faci ceva si pentru ei. Or, aici au gresit unii colegi care au vrut sa arda etapele." Sociologul Dan Dungaciu face parte din aceasta generatie. El masoara succesul acestui grup prin prisma rezultatelor obtinute in urma implicarii probate in viata comunitatii.
Or, in opinia lui Dungaciu, acestea nu sunt extraordinare din cauza lipsei de coeziune a membrilor acestei generatii. "N-au produs nici un efect politic, nu au schimbat profilul Romaniei pentru ca multi au disparut din peisaj. Fiind generatia mea, eu ii mai cunosc, unul e ziarist, unu-i in politica, dar impreuna n-au creat nimic."
"Au ramas destul de in urma cu toate"
Intr-o casuta cocheta din satul german Ebertsheim, aproape de Mannheim, locuieste o familie de romani. Pupa si Adrian Ilinca, amandoi trecuti de 40 de ani, au parasit tara, plecand din orase diferite si la momente diferite, dar s-au intalnit in Germania in 1995. Ea e plecata inca 1984, din cauza vietii grele de sub regimul comunist; el a apucat acelasi drum abia un deceniu mai tarziu, in plina perioada de tranzitie. Acum, formeaza o familie, la 1.500 de kilometri de tara natala, intr-un loc unde spun bucurosi ca se simt acasa. Pupa Ilinca s-a nascut in Sandra, o localitate de langa Timisoara. Parintii sai au fugit in Germania in 1982, dar ea si alte doua surori i-au urmat abia doi ani mai tarziu. "Motivul plecarii oricarei persoane pe vremea aceea era comunismul. Eu am avut norocul ca parintii mei au plecat inainte, iar in 1984 ne-am putut reintregi familia", spune Pupa.
Nu i-a fost greu sa se adapteze pentru ca stia deja limba germana. Primul loc de munca a fost la o firma din orasul Böblingen, iar apoi a devenit contabila la o companie multinationala. A urmat deschiderea unui restaurant, unde si-a si cunoscut sotul, pe Adrian Ilinca, care se angajase acolo ca muzician. De fapt, Adrian e muzician de cand se stie. A studiat vioara, pianul, chitara si tuba in Bucuresti si Targoviste. "Am avut o viata excelenta chiar si in vremea comunismului: faima, bani, distractie, tot ce si-ar fi dorit un tanar la vremea aceea". Ce se intampla insa din punct de vedere politic si social il interesa mai putin. Dar muzica l-a purtat in Franta si apoi in Germania, unde a cunoscut si a cantat alaturi de artisti renumiti, precum The Platters, Chris Norman, Dionne Warwik, Lou Bega, George Benson, Larry Hagman. Dupa ce l-a cunoscut pe Adrian, Pupa si-a pus in valoare vocea si a inceput sa-l acompanieze.
Impreuna, au contracte cu restaurante si hoteluri de lux si castiga atat cat sa-si permita o viata fara griji. Nu au regretat niciodata plecarea din tara, iar generatiei celor de varsta lor Adrian si Pupa au multe sa le reproseze. "Au ramas destul de in urma mai cu toate. Parerea mea este ca au devenit foarte egoisti si asta din cauza sistemului. In Germania exista putini bogati si foarte putini saraci, in rest suntem toti cam la acelasi nivel, deci nu avem de ce sa fim invidiosi unii pe altii", explica Adrian. Pupa, in schimb, ii percepe pe cei din generati ca prea stresati si obositi. "Probabil ca alergatura dupa bani ii imbatraneste. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar fiind de atatia ani aici eu nu gandesc ca ei, nu stiu daca am gandit vreodata asa."
