Doctor în calculatoare, face vin, în stil tradiţional, într-un sat din România, după ce s-a pensionat din domeniile de vârf ale reţelelor de internet în care a lucrat toată viaţa, în SUA şi în Israel. Aşa poate fi, pe scurt, definit Mihail Rotenberg, omul pe care l-am întâlnit la curbura Carpaţilor, în satul Ceptura de Jos, pe „Drumul Vinului”, aproape de Mizil.
Ne pierdem la un moment dat pe uliţele prăfuite şi înguste, şerpuind printre casele mici şi tăcute. Ni se arată apoi o curte largă, un conac boieresc, dar şi o cramă, pe care am descoperit-o, mai ales în adâncimea ei, pentru că are două beciuri suprapuse. Construcţie de la începutul secolului trecut, ajunsă în paragină după 1990. Dacă afară sunt 22 de grade, la mijloc de septembrie însorit, în schimb sub pământ, la ultimul nivel, sunt numai 12 grade.
Doctor în calculatoare, reprofilat în vinificaţie
Apare după aceea şi patronul, om vânjos, cu vorba scurtă şi mişcări sigure. Ne salută, dar prima lui grijă e să se ducă la containerele în care “dorm” strugurii, abia aduşi de pe dealurile îmbrăcate în viţa-de-vie. Câteva zeci de recipiente sunt înşirate la parterul cramei. Trebuie să vezi clădirea asta pe invers, pentru că următoarele două “etaje” nu sunt deasupra, ci dedesubt. Pe fiecare container e câte o denumire de-a locului, explică stăpânul casei – Steluş, Jugăruş, Meteasca, Valea Oancei sau Ţarcul Cailor. Aşa sunt cunoscute din bătrâni parcelele cu viţă-de-vie. Astfel că în fiecare container, de 800 de kilograme, e producţia de struguri de pe o anumită parcelă pusă la fermentat. Pentru operaţiunea asta se foloseşte drojdie adusă din Italia, Franţa şi Africa de Sud, “pentru că la noi nu se mai obţine drojdie selecţionată”, zice Mihail.
Vorbeşte de hrană pentru drojdie, de substanţe de macerare, bacterii manolactice, de controlul fermentării prin temperatura existentă în fiecare recipient şi de faptul că se pune un anumit tip de drojdie în funcţie de soiul stugurilor din containerul respectiv. Din toată descrierea îţi dai seama că acestui om îi face mare plăcere să vorbească despre noua lui muncă. Recunoaşte că mulţi călători bat la poarta sa, dorind să afle cum se face vinul, să intre în măruntaiele cramei. Aşa că noi acum suntem oaspeţii cărora doctorul în calculatoare le arată cum se face vinul. L-am întrebat cum a învăţat să facă vin. S-a folosit, în primul rând, zice el, de lumea virtuală în care a lucrat o viaţă – internetul. Tocmai de acolo a luat informaţii. Dezvoltatorul de reţele wireless în SUA, în Israel şi după 1990 în România ne destăinuie că de 20 de ani făcea vin la el acasă, experimentând, de parcă ar fi intuit că într-o zi va avea propria cramă.
Crama gravitaţională
După ce cade “căciula”, adică boasca se scufundă, la sfârşitul perioadei de fermentaţie, vinul e tras de acolo. E aceeaşi manevră, gravitaţională, pe care au pus-o în practică şi cei care au făcut crama asta cu mai bine de un secol în urmă. Ni se arată, în cele patru colţuri ale podelei betonate, câte un orificiu. Pe acolo trece furtunul care coboară spre primul beci, unde sunt butoaiele din stejar. Aici e păstrat vinul aproape doi ani. La împlinirea sorocului, lichidul bahic mai face un drum, tot prin furtunuri, un “etaj” mai jos, spre al doilea beci, unde e introdus în sticle. Aici se odihneşte încă un an şi jumătate, până va ieşi la lumina zilei, ca să fie turnat în pocale. La rândul ei, boasca e stoarsă în teasc, lichidul obţinut urmând acelaşi drum, prin cele două beciuri. Vinul nu e filtrat, iar pentru limpezirea lui, în anumiţi ani, dacă e cazul pentru manevra asta, se foloseşte doar albuş de ou. Cât priveşte butoaiele din lemn, şi aici e o mică poveste. Mihail a găsit cu greu un dogar, tocmai în apropiere de Piteşti. Ar fi vrut să facă un atelier în incinta cramei sale, care ar fi fost şi un spectacol meşteşugăresc pentru turişti, dar să dai cu “tunul” şi nu mai găseşti azi un om dispus să facă meseria asta.
„M-am săturat de tehnologie”
Românii care au lucrat o viaţă în străinătate simt nevoia să se întoarcă acasă. “Poate nu toţi fac asta, dar cu siguranţă sunt mulţi”, zice Mihail Rotenberg, care oferă propriul exemplu. Cu toate că rădăcinile sale nici pomeneală să fie aici, la curbura Carpaţilor, unde l-am întâlnit, pentru că s-a născut, cu 60 de ani în urmă, tocmai la Cernăuţi. Acolo n-a stat însă decât în primii patru ani de viaţă, pentru că apoi a venit în Bucureşti, cu părinţii lui. Cele dintâi amintiri sunt ale băieţelului care stătea la etajul 4 al unui bloc, unde ferestrele erau “păzite” de flori, iar în casă era ceva obişnuit să se facă vin din smochine şi măceşe. Mihail a studiat, mai târziu, la Facultatea de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti.
A fost coleg de facultate cu cea care urma să-i devină soţie. La sfârşitul anilor ’70, proaspătul inginer a plecat în Israel, un prim pas în specializarea sa, dedicată reţelelor de computere, contribuind la dezvoltarea sistemului wireless, ajungând să lucreze şi în SUA, creându-şi propria companie în domeniu. S-a întors după anul 2000 în România, extinzând şi aici tehnologia wireless. Dar la un moment dat a simţit nevoia să se oprească. Defineşte lumea în care muncise drept un adevărat “storcător” al energiei omului. “Tehnologia se schimbă complet o dată la cinci ani. Contează inteligenţa şi creativitatea. Iar eu ajunsesem la o vârstă la care nu doream să fiu un elefant alb şi impotent. Mă săturasem de tehnologie. Doream să mă întorc la tradiţie, la natură”, descrie interlocutorul schimbarea totală de “macaz” din viaţa sa. Soţia l-a sprijinit în decizie, deşi o prezintă ca pe jumătatea ponderată a familiei. “Eu am fost toată viaţa cel care a rupt bariere”, îşi completează bărbatul imaginea.
Decis să „reinventeze” tradiţia
Mihail prinsese de mai mult timp “gustul” viţei-de-vie, ajungând în Ceptura de Jos, unde a cunoscut un bătrân al satului, pe numele său Onuţu, de la care obişnuia să cumpere struguri şi vin. A stat cu el la vorbă, i-a ascultat poveştile despre oamenii de aici, dar în primul rând a învăţat cum se face vinul, după tradiţia locului. Săteanul i-a aruncat aşa, o vorbă, la un moment dat, cum că o să-i vândă, cândva, cele patru hectare de viţă-de-vie ale sale. Şi pe urmă, într-o zi, calculatoristul a primit un semn de la prietenul din Ceptura – chiar dorea să vândă. Asta s-a întâmplat prin 2006, ca o potrivire a destinului, exact când omul calculatoarelor decisese să încheie orice legătură cu tehnologia. A vândut afacerile pe care le avea în domeniu şi s-a reorientat spre pământ. A cumpărat patru hectare de viţă-de-vie de la nea Onuţu şi apoi alte terenuri de la neamuri ale aceluiaşi localnic. Azi stăpâneşte 17 hectare cu viţă-de-vie pe rod, veche de 40 de ani, plus cinci hectare replantate în acest an, unde viţa va da rod abia peste câţiva ani. Tot atunci a cumpărat şi seculara cramă din centrul satului Ceptura de Jos. O construcţie în paragină. Asta se observ la prima vedere – acoperişul spulberat, pereţii cocoşaţi. Altceva era sub pământ – cele două beciuri suprapuse, deşi pline cu apă şi noroi, nu-şi pierduseră potenţialul de a păstra în măruntaiele lor vinul. Aşa a venit un calculatorist, un orăşean prin excelenţă, tocmai aici, în satul acesta, ca să “reinventeze” trecutul. Era decis să urmeze pas cu pas tradiţiile din străbuni pentru obţinerea vinului. Şi tocmai pentru că nu-şi filtrează vinul are următoarea idee: “Dacă vezi depunere pe fundul unei sticle nu trebuie să-ţi faci probleme, înseamnă că e un vin natural, nefiltrat”.
Premiul al doilea la un concurs mondial de Merlot
Lumea din sat l-a primit, la început, cu neîncredere. A văzut pe dealurile din jur multe plantaţii cu viţă-de-vie lăsate în paragină. Şi destui localnici care, pe “Drumul Vinului”, obişnuiesc să bea bere. Nou-venitul şi-a construit, la doi paşi de cramă, un conac. Pare o construcţie din străbunici. Şi asta datorită meşterilor care au făcut totul după tipare vechi. Cum intri în casă, mirosul de lemn te înconjoară. La etaj, cerdacul spaţios, în care gazda îşi primeşte oaspeţii. Spune că poarta e mereu deschisă: “Chiar dacă eu trebuie să plec în multe locuri, să vând vinul, e totuşi mereu cineva aici care să-i primească pe călători”. Crama are şapte angajaţi permanenţi. Mai sunt şi zilierii care lucrează la culesul strugurilor sau, de-a lungul anului, la întreţinerea plantaţiei. Cât priveşte vânzarea produsului finit, strategia întreprinzătorului s-a îndreptat până acum spre supermarketuri, dar în viitor vrea să-şi facă simţită prezenţa şi în restaurante. Producţia sa de vin nu depăşeşte 100.000 de sticle pe an. Chiar şi recolta de struguri e limitată, la 5 tone pe hectar, preferând calitatea, în locul cantităţii. “Eu sunt un mic-mare producător. Am un butic mare”, îşi defineşte spumos afacerea. Profitabilă? Omul e optimist, considerând că nu e departe de acest deziderat.
“Ca să faci o mică avere din vin trebuie, mai întâi, să investeşti o mare avere”, iată realitatea oricărui producător din domeniu. Ceea ce-l face să meargă mai departe e faptul că românii doresc, din ce în ce mai mult, să bea un vin de calitate. Aşa a văzut şi în Occident – tot mai mulţi producători mici care fac din vin o artă, iar clienţii experimentează arome dintre cele mai neaşteptate. “Chiar dacă un vin e scump, din când în când merită să încerci ceva special. Şi aici, în România, sunt tot mai mulţi oameni care caută vinul de calitate”, observă trendul pieţei autohtone. Unica specialitate a cramei sale este Merlot. Aşa sunt strugurii, aşa e vinul – roşu sau rose. Recunoaşte că nu ştie chiar totul despre vin. Nu stăpâneşte încă cea mai complicată operaţiune – cupajul – combinarea diverselor varietăţi de vin. Pentru operaţiune are nevoie de sprijinul unui oenolog. Mihail a fost cu vinul său la un concurs internaţional de Merlot, în 2010, în Elveţia, la Lugano, unde a obţinut locul al doilea. Dar nu pune mare preţ pe concursuri. Mai degrabă e bucuros când vede pe faţa oamenilor expresia de mulţumire când gustă un vin bun. Apropo de răspunsul lui la întrebarea despre adevărata bogăţie a omului: “Să te bucuri de fiecare lucru, de fiecare clipă, oricât de mărunte ar fi la prima vedere”.
