Jozefa Kovacs s-a născut, în temniţă, la începutul anilor ‘60. Mama sa – deţinut politic – a trebuit să se descurce singură deoarece comuniştii nu au permis nimănui să o asiste la naştere. Jozefa a ajuns apoi într-un orfelinat din care a fost recuperată doar după ce mama sa a fost eliberată. În România sunt cinci oameni care ştiu că s-au născut în închisorile comuniste.
Jozefa spune că a făcut numeroase demersuri pe lângă autorităţile statului pentru ca acestea să admită că a fost o victimă a regimului comunist.
„Am fost trimisă de la un ghişeu la altul, de la un funcţionar la altul, dar fără nici un rezultat”, spune Jozefa. Nu primeşte pensie de pe urma traumei cauzate de faptul că a fost născută în puşcăriile comuniste. „După ce părinţii mei au reuşit să mă ia de la Casa Copilului, unde am stat primele şase luni de viaţă, şi să mă aducă acasă, multă vreme nu păream interesată de nimic. Nu plângeam, nu râdeam. Am început să vorbesc târziu”. Nici de pe urma părinţilor care au fost condamnaţi, împreună, la 20 de ani de temniţă nu a primit vreo reparaţie. În 2009 s-a dat o lege care ar fi permis atât urmaşilor, cât şi foştilor deţinuţi politici să ceară compensaţii financiare. A fost declarată neconstituţională câteva luni mai târziu.
Prima jumătate de an de viaţă petrecută în orfelinat
„Părinţii mei au fost arestaţi separat. Tata, care era ofiţer chimist, chiar la locul de muncă în decembrie 1960. Avea 22 de ani. A stat o vreme la Jilava, după aceea la în beciurile Securităţii din Cluj şi după pronunţarea sentinţei, la Gherla.
A urmat un periplu pe la Periprava, apoi Giurgeni, o vreme scurtă la Ostrov. Mama a fost arestată la 23 decembrie 1960 la Cluj. Sosise cu trenul în gară şi acolo pe peron a fost aşteptată de Securitate. Avea 20 de ani când au ridicat-o”, explică Jozefa.
Arestarea celor doi tineri urma valului de represalii declanşate de către autorităţile comuniste după evenimentele din toamna anului 1956, când populaţia Ungariei ieşise în stradă. Până în 1962,în întreaga ţară s-au făcut arestări masive, adesea arbitrar şi de cele mai multe ori fără să fie dovedită vinovăţia. Tatăl a fost condamnat la 10 ani de închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi la 7 ani de închisoare pentru răspândirea de publicaţii interzise. Mama a primit trei ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale.
Plimbată în cuşcă pe străzile Clujului
Mama Jozefei a ajuns în închisoare când era însărcinată în luna a doua. A stat o vreme singură într-o încăpere minusculă a Securităţii din Cluj. După câteva luni a fost transportată la penitenciarul Văcăreşti. Drumul până la gara Cluj a fost o lecţie de umilire. O tânără minionă şi slabă, cu burta mare, a fost urcată într-o cuşcă care se afla pe un camion. În văzul tuturor trecătorilor, patru soldaţi o păzeau, gata oricând să riposteze.
„A fost batjocorită în fel şi chip. S-a «obişnuit» cu anchete, cu pedepse, cu torturile, pentru că avea credinţă. A fost izolată de lume, nu ştia unde-i este soţul, ce-i cu familia. Dar nu era singură: purta în pântec un copil. Familia nu ştia nimic despre ea. Mama era scoasă din când în când la «plimbare» în curtea închisorii. Unii dintre paznici abia aşteptau acest spectacol gratuit. Mama mânca păpădia din curtea închisorii.Paznicii rânjeau: paşte vaca”, povesteşte Jozefa.
„Orice încercare de a afla veşti despre mine era înăbuşită”
Femeia nu a fost asistată la naştere. Copilul, acoperit într-o pătură, răpit de lângă mamă, a ajuns în custodia Ministerului de Interne, care nu i-a oferit nici o explicaţie. Nu i-au spus unde îl vor duce şi care îi va fi soarta.
„Orice încercare a ei de a afla veşti, informaţii despre existenţa şi starea mea de sănătate a fost respinsă cu brutalitate de cadrele penitenciarului”, explică Jozefa.
Trecuseră deja şase luni din momentul în care Securitatea îi luase copilul nou-născut când mama a fost eliberată. A primit cea dintâi veste bună după multă vreme – fetiţa sa se află la Casa Copilului din Galaţi. O lună mai târziu, pe 13 ianuarie 1962, îl aducea acasă.
După eliberare, slăbită, tânăra mamă şi-a găsit de muncă într-o colonie minieră din apropierea Clujului. Dormea într-o baracă în condiţii improprii, iar Jozefa a rămas în grija bunicilor. „De mama am fost totdeauna foarte ataşată. Nu suportam ca cineva să ridice tonul la ea, nici măcar în glumă. Trebuia să o văd des, să simt cum mă mâgâie. Voiam să fiu lângă ea mereu.”
Prima amintire: tatăl întors din puşcărie
Când Jozefa împlinise deja trei ani, tatăl s-a întors acasă. Era îmbrăcat în hainele de ofiţer pe care le purta atunci când a fost ridicat.
A fost prima amintire a copilului născut în puşcărie. „Simt şi acum bucuria ce a simţit-o familia. Pe tata nu îl văzusem niciodată, dar îl aşteptam. S-a aşezat lângă mine pe un scaun şi m-a privit în linişte. » Apoi, peste familie s-a aşternut un fel de tăcere. În casă nu se vorbea despre anii de detenţie ai părinţilor, unii dintre prieteni au început să îi evite. «Le era teamă».
Pentru toate acestea, mama a primit – după Revoluţie – o pensie de deţinut politic în valoare lunară de 200 de lei.
Fiica a luptat o vreme cu birocraţia, plimbată de la un birou la altul, i s-au oferit explicaţii şi scuze, dar nici o recompensă financiară. Speră ca în ultimul ceas să primească măcar o recunoaştere morală – a faptului că a fost o victimă a represiunii comuniste.
Mama a fost batjocorită în fel şi chip. S-a «obişnuit» cu anchete, cu pedepse, cu torturile, pentru că avea credinţă. A fost izolată de lume, nu ştia unde-i este soţul, ce-i cu familia. Dar nu era singură: purta în pântec un copil. Familia nu ştia nimic despre ea.”
Mi-a spus mama că m-am născut în puşcărie. Dar eu de mică simţeam că ceva nu este în ordine. Uneori, adulţii tăceau brusc când intram în cameră, la zilele mele de naştere plutea în aer o tensiune pe care n-o înţelegeam. Prindeam câte un cuvânt, o frântură de frază care nu aveau înţeles pentru mine.”
„Credeam că le pot face rău doar pentru că îi cunoşteam”
A avut o copilărie fericită, bucurându-se de atenţia deplină a celor din jur. După ce aflat că a văzut lumina zilei la Văcăreşti, celor curioşi le spunea simplu: sunt născută în Bucureşti. „La terminarea liceului am simţit că orice aş face nu are nici un rost, nu voi putea avansa. Am fost angajată într-o fabrică pe un post cu un nivel ridicat de toxicitate. Am activat în mai multe formaţii de teatru. Din când în când, la terminarea repetiţiilor, îmi dădea târcoale un domn în costum, dar nu m-a abordat niciodată. Mi-a fost frică. Brusc m-am îndepărtat de cunoştinţe, de prieteni. Credeam că le pot face rău prin simplul fapt că îi cunoaşteam”.
Când s-a întâmplat să povestească despre trecutul său unii s-au îndoit că lucrurile stăteau exact aşa. Alţii îi reproşau că se agaţă prea mult de trecut. „Chiar dacă lumea nu doreşte să cunoască acele vremuri, ele au existat. Multe familii au suferit, altele s-au descurcat cum au crezut de cuviinţă”.
A aflat la 14 ani
Jozefa a aflat despre locul şi împrejurările naşterii sale la vârsta de 14 ani.
„Mi-a spus mama. Dar de mică simţeam că ceva nu este în ordine. Uneori, adulţii tăceau brusc când intram în cameră, la zilele mele de naştere plutea în aer o tensiune pe care n-o înţelegeam. Prindeam câte un cuvânt o frântură de frază care nu aveau înţeles pentru mine.”.
Are, la rândul ei, o fată în clasa a XII-a pe care o creşte singură. „I-am vorbit despre acea perioadă, pentru că e normal să ştie ce s-a întâmplat cu familia ei. Sunt de părere că trebuie să se vorbească despre aceste lucruri, tinerii şi nu numai trebuie să cunoască faptele trecute pentru ca ele să nu se repete în viitor.”
20 de ani de temniţă au primit împreună părinţii Jozefei.
O lege care ar fi permis atât urmaşilor cât şi foştilor deţinuţi politici să ceară compensaţii financiare a fost declarată neconstituţională în 2009.
6 luni a fost despărţit copilul nou-născut de mama sa.
