Criza congoleză se agravează din nou, războiul fiind deja declarat între Kinshasa şi Kigali, după reluarea luptelor în Goma, numeroase surse occidentale şi africane evocând un plan savant orchestrat de Kigali, capitala Rwandei, destinat destabilizării regiunii Marilor Lacuri, aflată după 1990
într-un lanţ nesfârşit de rebeliuni sângeroase.
Cel din culisele războaielor şi a masacrelor din regiune, soldate cu milioane de morţi, este Paul Kagame, preşedintele Rwandei, personaj controversat care a manipulat tensiunile zonei Marilor Lacuri pentru a ocupa o parte de Republicii Democratice Congo, celebră pentru bogăţia zăcămintelor naturale. Ploaia de critici care s-a abătut asupra preşedintelui Rwandei, Paul Kagame, reprezintă un semn al sfârşitului probabil al omului forte de la Kigali. După ce a domnit multă vreme asupra regiunii Marilor Lacuri abătând moartea şi dezolarea, Kagame se află în prezent în situaţia unui om izolat. Acuzat din toate părţile, a promis destabilizarea întregii regiuni, BBC relatând că el este decis să treacă prin sânge şi foc zona marilor Lacuri şi rebelii M23 sunt arma executorie a planului său diabolic. Implicarea totală a întregii regiuni într-un nou conflict sângeros nu este decât o problemă de timp, fiind vorba despre un război pentru leadership.
New York Times Magazine, căruia Kagame a acceptat să îi acorde un interviu, arată că preşedintele rwandez este un obişnuit al Forumului economic mondial de la Davos şi prieten cu oameni puternici, între care Bill Gates. Iniţiativa mondială Clinton i-a decernat premiul de cetăţean al lumii şi fostul preşedinte american, Bill Clinton, a declarat că Kagame „a eliberat inima şi spiritul poporului său”. Acest elogiu vine parţial din faptul că liderul de la Kigali a făcut progrese în lupta contra marii maladii din Africa – sărăcia. Kagame, 55 ani, a crescut într-un lagăr de refugiaţi ugandezi, într-o colibă acoperită cu paie, umilinţă pofundă pentru un tutsi ca el. Monarhia tutsi a condus Rwanda secole, până când etnia hutu majoritară a inversat rolurile, în 1959, ucigând mii de tutsi şi provocând exodul altor milioane, inclusiv al familiei lui Kagame, pentru a-şi salva viaţa. Soldat ca formare, el s-a alăturat unui grup rebel ugandez şi a urmat un scurt pasaj prin colegiul de la Fort Leavenworth, Kansas, parte a eforturilor Pentagonului de a profesionaliza armatele africane. Kagame a părăsit programul pentru a ajuta la comanda unei forţe de rebeli tutsi care a invadat Rwanda în 1990. A devenit rapid şeful Armatei patriotice rwandeze, care a decis înlăturarea guvernului hutu al Rwandei. În 1994, avionul preşedintelui hutu, Juvenal Habyarimana a fost doborât – foşti colaboratori susţin că Kagame a fost în spatele acestui asasinat – şi armata rebelă a luat cu asalt capitala. Kagame a devenit ministrul Apărării, vicepreşedinte şi apoi preşedinte.
Uciderea opozanţilor
Aflaţi în exil în Africa de Sud, doi foşti apropiaţi ai preşedintelui rwandez au decis să denunţe tot răul provocat de Kagame nu numai în Rwanda dar şi în întreaga regiune a Marilor Lacuri. Patrick Karegeya, fost şef al serviciilor secrete externe şi Faustin Kayumba Nyamwasa, fost şef de Stat Major al armatei rwandeze, declară că deţin dovezi privind implicarea directă a omului-forte de la Kigali în destabilizarea regiunii, privind marile manevre ale acestuia pentru a deveni stăpânul zonei. S-a dovedit că problema din regiunea Marilor Lacuri este Kagame, cei doi precizând că el a dorit întotdeauna să controleze partea de est a RDC. Mărturiile celor doi relevă că toate rebeliunile din estul Republicii Congo, din 1994 până la cea recentă, alături de M23, au fost opera lui Kagame. Folosindu-se de tensiunile regionale, Kagame a planificat războaie tribale în Ituri, tensiunile recurente din provincia nord-Kivu şi a întreţinut o vastă reţea criminală în regiune. Pretextul aparent al acţiunilor sale machiavelice prezenţa Interahamwe şi a FDRL. Discursurile au evoluat şi a reuşit să obţină susţinerea Occidentului. Rebeliunile din RDC erau conduse în majoritate de rwandezi.
În 2010, Nyamwasa a aflat că va fi arestat şi a traversat înot un râu pentru a scăpa din Rwanda, reuşind să ajungă la Johannesburg, unde a crezut că se află în siguranţă. Până într-o după-amiază, trei luni mai târziu, când a fost împuşcat în stomac de un individ care a reuşit să dispară. Disidenţi rwandezi susţin că regimul Kagame dispune de un serviciu secret „dotat” cu asasini care pot activa oriunde în lume.
Răpirea din august 2013
La 12 august 2013,, Kalisa Innocent, fost gardă de corp a preşedintelui rwandez, se plimba pe străzile din Kampala înainte de a fi înconjurat de maşini neidentificate şi persoane ce s-au prezentat a fi poliţişti l-au răpit şi l-au dus la o destinaţie necunoscută, potrivit unei surse locale. Această răpire se adaugă unei liste lungi de practici „oculte” cu ţintă ale regimului de la Kigali, care nu ezită să îşi elimine opozanţii, chiar dincolo de frontiere. Kalisa Innocent fugise din Rwanda în Uganda 2010, din motive de securitate. El făcuse parte din Unitatea de protecţie prezidenţială şi a fost arestat şi torturat înainte de a fi închis într-un container de legume cu destinaţia „Safe House”, nume dat camerelor ilegale de tortură din Kigali. În timpul transferului el a reuşit să scape refugiindu-se la Kampala. Din 2011 a început să primească ameninţări cu moartea din partea agenţilor rwandezi care operau în Uganda. Ameninţările s-au amplificat după asasinarea în decembrie 2011 a lui Charles Ingabire, un refugiat rwandez, corespondent pentru BBC şi editor pentru Inyenyeri, un site apropiat opoziţiei rwandeze. În afara dispariţiei lui Kalisa şi a uciderii lui Ingabire, locotenentul Joel Mutabazi, alt ex-militar rwandez în exil, a fost victima împuşcăturilor unor indivizi, reuşind să scape cu viaţă. El susţinea că răpirea foştilor militari şi politicieni au devenit normale în Uganda, „autorităţile ugandeze nefăcându-şi probleme din cauza acestor crime comise pe teritoriul lor”.
Furii prezidenţiale
În timpul războiului, multe lucruri merg prost şi Kagame este descris ca „un om ce reacţiona întotdeauna cu violenţă, chiar propriile trupe se temeau de el şi îl urau”. New York Times Magazine relatează că David Himbara, alt fost confident al lui Paul Kagame exilat la Johannesburg în 2010, a povestit că în 2009, preşedintele a poruncit unor doi subordonaţi să se culce pe burtă în biroul său şi i-a bătut până a obosit după care gărzile de corp au continuat bătaia. Criticii preşedintelui declară că el a reuşit să sufoce majoritatea presei independente din Rwanda şi doi ziarişti care au îndrăznit să îl critice au suferit consecinţele. Unul se află în închisoare pentru patru ani, celălalt a fost împuşcat în cap în ziua apariţiei articolului în care arăta să guvernul lui Kagame era suspectat de tentativa de asasinare a lui Nyamwasa.
Publicaţia americană citează un martor care a cerut anonimatul pentru că dacă îşi folosea numele „veneau după el”. El a precizat că etnia tutsi este favorizată de guvern, de la burse până la funcţii de rang înalt, sub acoperirea unui program de acţiune pozitivă vizând ajutarea „supravieţuitorilor genocidului”, care prin definiţie sunt tutsi. La ultima sa alegere, în 2010, Kagame a obţinut 93% din voturi după ce guvernul său a interzis prezentarea partidelor de opoziţie. Ce este frustrant pentru mulţi dintre criticii săi este că represiunea din ţară este un secret al lui Polichinelle. Amnesty International şi Human Rights Watch au realizat numeroase rapoarte detaliind mijloacele guvernului Kagame de asuprire a societăţii rwandeze. După alegerea din 2010, responsabilii occidentali s-au plâns de „o lipsă de spaţiu politic”, ceea ce înseamnă că Rwanda devenise un stat cu partid unic, dar robinetul de ajutor pentru Kagame nu a fost închis. Susţinerea SUA a rămas aceeaşi – circa 200 milioane de dolari pe an. Acuzat de numeroase acte sângeroase în cursul anilor, inclusiv permiterea trupelor în anii 1990 de a vâna civilii hutu în Rwanda şi chiar masacrarea familiilor de etnie hutu care fugiseră în jungla din Congo, Kagame s-a bazat pe relaţiile sale puternice şi pe realizările interne pentru a deturna criticile.
În timp, ţările donatoare ca SUA au trasat o linie a implicării lui Kagame în Congo, din cauza amplorii efuziunii de sânge. Anul trecut, anchetatorii ONU au dezvăluit că trupele lui Kagame au traversat Congo pentru a lupta cot-la-cot cu rebelii M23, practicând uciderea civililor şi violuri colective asupra femeilor, distrugând o parte din estul congolez. Congo a devenit una din marile tragedii mondiale, o ţară binecuvântată cu aproape toate resursele naturale imaginabile – diamante, cupru, aur, petrol, apă, teren fertil, pământuri rare – dar victima unor războaie care au ucis milioane de persoane. Un raport ONU din 2002 acuza armata lui Kagame de jaful minereurilor provenite din Congo şi exportate spre Rwanda cu profituri enorme, cu ajutorul unuia dintre cei mai odioşi comercianţi de arme, Viktor Bout. Preşedintele rwandez a negat totul, dar SUA au redus rapid ajutorul de 200 milioane dolari şi săptămâna trecută au cerut ca Kigali să pună capăt susţinerii rebelilor M23, care devastează estul RDC. Mai multe ţări occidentale le-au urmat exemplul, fiind prima oară când Kagame pierde o bătălie importantă în ce priveşte relaţiile publice. Rwanda şi Uganda sunt în mod regulat acuzate de ONU şi de numeroase ONG-uri că înarmează aceşti rebeli care seamănă teroare şi moarte în ţară de ani de zile.
Summitul speranţei
La Kampala s-a deschis la 5 septembrie un summit extraordinar al Conferinţei internaţionale asupra regiunii Marilor Lacuri (CIRGL), convocat de urgenţă ca urmare a exacerbării tensiunilor din jurul oraşului Goma şi susţinut de comunitatea internaţională. Noul puseu de tensiune a crizei congoleze îngrijorează comunitatea internaţională care se aşteaptă ca Mary Robinson, emisarul special al secretarului general al ONU în zona Marilor Lacuri, să reuşească să constrângă beligeranţii să renunţe la arme. Iniţiativă lăudabilă dar umbrită de imprevizibilul Kigali, care întotdeauna a evoluat contra curentului dinamicii internaţionale. După ce a suferit eşecuri răsunătoare în teren în recenta sa tentativă de a reinstala controlul asupra oraşului Goma sub acoperirea rebelilor M23, Rwanda a anunţat cu pompă că se pregăteşte pentru un război cu RDC.
Tunuri, lansatoare de rachete, arme de asalt, trupe trimise în Goma, aşa arată spectacolul oferit lumii de Rwanda, dictatorul din Kigali, Paul Kagame decizând să acţioneze la scenă deschisă. Şi-a plasat trupele în stare de alertă, desfăşurându-le de-a lungul frontierei cu Republica Democratică Congo (RDC) chiar în momentul în care s-a deschis summitul din capitala ugandeză. Pentru Kagame este vorba de propria supravieţuire politică, după summitul din Kampala, înţelegerile naţionale, iniţiate de preşedintele Joseph Kabila, ar putea cunoaşte o profundă repoziţionare.
RDC şi ONU acuză Rwanda, care neagă vehement, de susţinere militară a Mişcării din 23 martie (M23), rebeli care înfruntă din mai 2012 armata congoleză în provincia minieră din nord, Kivu, frontalieră cu Rwanda. Alături de M23, este implicată Uganda, care dezminte de asemenea. SUA, Marea Britanie, UE au înţeles în final că Kagame este autorul crimelor comise în estul RDC şi au cerut ca Kigali să înceteze să susţină teroriştii M23.
