Japonia merge mai departe

Pierdut printre zecile de mii de oameni care unduiesc în fiecare clipă, ca un fluviu colorat şi mut, pe străzile din Ginza, orbit de luminile reclamelor imense ale giganţilor globalizării, care experimentează aici noua unitate de măsură a brandingului, clădirea – Sony Building, Shiseido Building, Dior Building, Nissan Gallery (urmează oraşul Channel, prefectura Vuitton, Apple Land?), cu greu ţi-ai putea imagina că te afli în capitala ţării care cu doar un an în urmă a fost lovită, aproape concomitent, de cea mai teribilă com­binaţie de catastrofe din istoria omenirii: un cutremur de 9 grade, un tsunami cu valuri de 15 metri înălţime şi un accident nuclear întrecut ca magnitudine doar de dezastrul de la Cernobîl.

Aici, în epicentrul luxului, al cumpărăturilor şi delicateselor, unde se amestecă spectaculos voluptatea decadentă occidentală şi rafinamentul subtil oriental, Tokyo pulsează de viaţă, departe de îngrijorările de acum un an, de penele de curent şi de lipsurile de tot felul care au urmat triplei tragedii. Vibrează ca şi cum nu ar fi trecut niciodată pe lângă moarte.

Şi cu toate acestea, în martie 2011 perspectiva ca oamenii care o populează, distanţi şi în acelaşi timp seducători, rezervaţi, febrili, duri, delicaţi, calculaţi, entuziaşti, sobri şi puşi pe glume, să fie obligaţi să abandoneze inima Japoniei, lăsând în urmă un oraş-fantomă, nu era doar născocirea unui scenarist de duzină. Tokyo putea fi astăzi cu adevărat un conglomerat de străzi şi clădiri abandonate, o machetă la scară reală a unui film despre sfârşitul lumii.

Oficialii niponi au luat în calcul evacuarea a celor 30 de milioane de locuitori din Tokyo

Revelaţia a venit chiar cu câteva zile înainte de comemorarea unui an de la producerea tragediei care a dus la pierderea a 20.000 de vieţi, sub forma unui raport al unei organizaţii neguvernamentale înfiinţate de Yoichi Funabashi, fost redactor-şef al cotidianului Asahi Shimbun. Documentul citează mai multe declaraţii ale unor oficiali din guvernul condus de fostul premier Naoto Kan din care reiese fără echivoc că accidentul nuclear care a urmat cutremurului ar fi putut avea conse­cinţe şi mai dramatice.

„O reacţie în lanţ demonică” – astfel a descris Yukio Edano, secretarul-şef al Executivului nipon la acea dată, consecinţa inevitabilă care ar fi urmat abandonării centralei nucleare de la Fukushima. Dacă tot personalul ar fi fost evacuat, nimeni şi nimic nu ar fi putut împiedica nivelul radiaţiilor să crească atât de mult încât să oblige şi la evacuarea altor centrale nucleare din vecinătate. Şi care, la rândul lor, să fie abandonate şi să ducă la alte topiri de reactoare, la scăparea totală de sub control a nivelului radia­ţiilor şi la alte evacuări care, în final, să oblige inclusiv la abandonarea capitalei. Deşi aflată la peste 200 de kilometri de Fukushima, evacuarea celor 30 de milioane de locuitori ai metropolei Tokyo a fost luată în calcul de cei ce conduceau ţara în acele zile.

Cum ar fi arătat Japonia astăzi dacă o mare parte din coasta de est ar fi fost contaminată de radiaţii? Cum ar fi reuşit să se redreseze şi cât timp i-ar fi luat cu o capitală şi multe oraşe abandonate şi zeci de milioane de oameni refugiaţi?

Din fericire, nimeni nu trebuie să răspundă astăzi la aceste întrebări. Iar motivul este acelaşi care a salvat Japonia în nenumărate rânduri, care a făcut-o să se ridice de fiecare dată când a fost îngenuncheată: disponibilitatea remarcabilă a cetăţe­nilor acestei ţări pentru sacrificiu individual înspre binele comunităţii. Din acest punct de vedere, japonezii par într-adevăr de pe altă lume.

Este greu de imaginat ce sau cine altcineva ar fi putut împiedica un dezastru total la centrala de la Fukushima şi, implicit, „reacţia demonică” de care vorbea oficialul guvernamental dacă directorul complexului, Masao Yoshida, ar fi ascultat ordinele superiorilor săi din compania Tepco şi ar fi abandonat centrala avariată. Chiar şi într-o ţară în care ierarhia contează enorm, iar obedienţa faţă de şefi este adesea ridicată la rang de virtute, aproape nimeni nu se sfieşte să-l considere un adevărat erou pentru că a luat decizia de a rămâne pe loc şi de a ignora şi un alt ordin al şefilor săi – interdicţia de a pompa apă de mare pentru răcirea reactoarelor.

De altfel, fronda salvatoare a directorului centralei Fukushima Daiichi a reprezentat catalizatorul unui proces mai profund de reevaluare critică a re­laţiei dintre cetăţenii japonezi şi cei ce îi conduc, fie ei oameni politici, fie mari corporaţii.

Râurile au curs la deal

Prima întrebare majoră pusă pe agenda publică: puteau fi evitate consecinţele tragice ale cutremurului? Pentru oricine altcineva decât un japonez, o astfel de dilemă poate părea exagerată. Chiar poate cineva să fie pregătit pentru un cutremur de 9 grade? Ce fel de costuri trebuie să-şi asume un stat pentru a obliga instituţiile publice şi companiile private să-şi proiecteze nu doar măsurile de siguranţă, dar şi activităţile de zi astfel încât să minimizeze pierderile umane în cazul unei catastrofe de asemenea proporţii?

Cataclismul din martie 2011 a făcut ca râurile să curgă în amonte, iar hărţile digitale bazate pe coordonatele de satelit, cu toleranţă milimetrică, au înregistrat deviaţii de peste 5 metri. Au oamenii puterea de a contrapune o forţă pe măsura magnitudinii distrugerilor pe care le provoacă un astfel de seism? Japonezii cred că da. Şi nu este o părere fără temei.

În privinţa cutremurelor, demonstraţia a şi fost făcută. Doar pregătirea minuţioasă, regulile draconice impuse constructorilor, exerciţiile de alarmare, planurile de urgenţă verificate cu rigoare şi disciplina au făcut ca numărul victimelor să nu se măsoare în sute de mii de oameni.

În privinţa accidentului nuclear însă, majoritatea japonezilor sunt convinşi că statul nu a făcut suficient. Cu planuri şi mai bune, cu obligaţii şi mai drastice impuse companiilor, numărul morţilor, răniţilor şi al evacuaţilor ar fi putut fi şi mai mic. Aceasta a fost o idee pe care am auzit-o aproape peste tot în zona cea mai afectată de norul radioactiv.

În Iwaki, un oraş aflat la limita zonei contaminate, care a primit un număr semnificativ de refugiaţi, oamenii comentează aprins dezvăluirile presei din care reiese că încă din 2008 inginerii companiei TEPCO au făcut trei seturi de calcule din care reieşea posibilitatea ca înălţimea valurilor provocate de un tsunami care ar putea lovi centrala nucleară Fukushima Daiichi să depăşească 15 metri.

Acest nivel era mult mai ridicat decât cel luat în calcul atunci când a fost proiectat sistemul de siguranţă al centralei. Cu toate acestea, TEPCO a recunoscut că nu a comunicat agenţiei guvernamentale care se ocupă de sectorul energiei nucleare decât un an mai târziu calculele făcute de inginerii săi. Dar mai ales că a făcut publice aceste este estimări doar pe 7 martie 2011. Adică, exact cu patru zile înainte ca tsunami-ul să prăvălească asupra centralei valuri de 14 metri înălţime. Zidurile de protecţie s-au dovedit inutile. Înălţimea lor era de doar cinci metri.

Întrebări fără răspuns

La Universitatea din Fukushima, profesori şi studenţi deopotrivă sunt nemulţumiţi nu doar că guvernul nu a obligat centralele nucleare să se protejeze şi mai bine de valurile uriaşe, ci şi pentru că după accident au reacţionat cu întârziere şi au ezitat în găsirea unor soluţii care să atenueze efectele negative. Frustrarea răzbate cu forţă când îşi amintesc de cazul locuitorilor din Namie, care, goniţi de exploziile de la centrala nucleară din apropiere, s-au refugiat într-un district aflat la nord, convinşi că vântul va împinge spre sud norul radioactiv. Decizia lor a fost luată pe baza unor presupuneri, fără nici un indiciu al autorităţilor centrale şi s-a dovedit nefericită. Vântul a bătut spre nord în acele zile, astfel încât încercarea lor de a evita zona contaminată i-a dus exact în centrul ei. Crezând că se află în siguranţă, copiii s-au jucat în aer liber, iar părinţii au folosit apă dintr-un izvor de munte pentru a fierbe orez.

De abia câteva săptămâni mai târziu au aflat că îşi găsiseră refugiu în una dintre cele mai greu contaminate arii din toată Japonia. Şocul a fost însă şi mai mare când au aflat că autori­tăţile de la Tokyo au avut în mână încă de la început hărţile cu dispersia şi direcţia de deplasare a norului radioactiv şi, cu toate acestea, au ales să nu le dea publicităţii.

Explicaţiile ulterioare ale oficialităţilor, care au afirmat că datele disponibile conţineau multe necunoscute şi că ar fi fost o eroare să fie diseminate deoarece ar fi fost interpretate ca fiind certe, nu au convins. Mulţi cred şi astăzi că locuitorilor din Namie ar fi trebuit să li se spună să caute adăpost în altă zonă, chiar dacă exista un risc ca informaţiile să nu fie cele mai precise.

Mai tare decât amintirea erorilor comise în haosul ce a urmat cataclismului, ce doare astăzi în oraşe precum Fukushima sau Iwaki, este senzaţia de izolare pe care oamenii încă o resimt. De la refuzul locuitorilor din alte zone de a primi resturile caselor devastate de tsunami până la reticenţa majori­tăţii japonezilor de a cumpăra legume sau peşte din zonele afectate, de teamă că ar fi contaminate radioactiv.

Această tensiune mocnită care se face simţită atunci când vine vorba de nemulţumiri precum cele de mai sus are în ea ceva paradoxal. Doar cuvintele o dezvăluie, nu şi faptele. Drumul Japoniei spre refacere nu s-a blocat în frustrări şi resentimente.

Spaima de alimentele radioactive

În ciuda discuţiilor aprinse generate de câteva zone în care au mai rămas deşeuri neevacuate sau de problemele pe care le întâmpină fermierii de pe coasta de est, marea majoritate a zonelor devastate au fost curăţate impecabil, drumurile şi liniile de comunicaţii au fost restabilite complet, funcţionarea instituţiilor publice reluată la parametri normali, iar opera­ţiunile de decontaminare sunt în plină desfăşurare, finanţate din bugetul de stat cu zeci de miliarde de dolari.

În afara perimetrului interzis din imediata apropiere a centralei de la Fukushima Daiichi, cu greu ai putea spune că a trecut doar un an de când această zonă a fost transformată într-un adevărat cimitir. În doar un an, revenirea la normalitate s-a petrecut cu o viteză uluitoare. Cusăturile se văd, dar rănile nu mai sângerează. Fundaţiile caselor măturate de valuri, hectare întregi de caroiaje de beton ce răsar din pământ, arată din ce în ce mai puţin a cavouri fără lespezi deasupra şi din ce în ce mai mult a teren pregătit pentru reconstrucţie.

Mai relevantă pentru viteza cu care se cicatrizează trauma colectivă este intensitatea implicării societăţii civile în problemele pe care guvernul nu le-a rezolvat suficient de rapid sau în totalitate. În Japonia, critica autorităţilor nu ţine loc de scuză pentru lipsa de angajament individual.

Când poveştile fermierilor din zonele afectate de norul radioactiv care dădeau faliment pentru că nimeni nu dorea să le cumpere produsele contaminate au ajuns la urechile publicului, instantaneu au apărut voluntari dispuşi să organizeze pieţe ale solidarităţii. La început, legumele şi fructele de la Fukushima au fost cumpărate mai mult de cei ce doreau să facă o donaţie discretă, într-un ambalaj care să nu rănească demnitatea celor ce nu au depins niciodată de mila cuiva.

Cu timpul însă, fermierii au preluat iniţiativa propriei salvări şi, alături de diverse organizaţii, au început să-şi desfacă produsele în locuri unde cumpărătorii aveau la dispoziţie instrumente sofisticate de măsurare a radioacti­vităţii alimentelor. Chiar dacă numeroşi agricultori şi pescari au renunţat la meseriile practicate din tată în fiu pentru că nu au putut trece de bariera neîncrederii consumatorilor, lanţul economic a fost restabilit într-o proporţie considerabilă.

„Naaaaadiaaaa Comaaaaneciiiii!!!!…”

Aflată la doar 30 de kilometri de epicentrul accidentului nuclear, piaţa de peşte din Iwaki, acolo unde vânzătorii guralivi se întrec să-ţi arate pe ziduri amprenta nivelului până unde a ajuns apa cu un an în urmă, funcţionează ca în vremurile bune. Pe lângă abundenţa de informaţii despre fiecare dihanie subacvatică şi îndemnul de a pune mâna pe contorul Geiger şi a verifica dacă privirile sticloase ascund vreo  urmă de tellurium 132, vestea că un român se află printre ei este răsplătită cu un cor de strigăte guturale: „Naaaaadiaaaa Comaaaaneciiiii!!!!…”. Judecând după cât de pline sunt restaurantele de sushi aflate chiar în incinta pieţei, este greu de crezut că pericolul radioactivităţii mai este o prezenţă reală în viaţa localnicilor.

Spaima de contaminare trăită de toţi japonezii în zilele ce au urmat accidentului de la Fukushima s-a dovedit un duşman mult mai greu de învins şi mult mai periculos decât au crezut oamenii din zonele afectate. Această spaimă a ridicat o barieră între ei şi restul ţării. Membrii organizaţiei „The People” au fost printre primii care au înţeles că pentru a-i face pe toţi japonezii solidari cu sinistraţii este nevoie în primul rând de restabilirea adevărului. De aceea, au iniţiat o campanie de informare la scară naţională pentru a infirma zvonurile despre copiii care mor din cauza radiaţiilor.

În scurt timp, organizaţia şi-a extins rolul cu mult dincolo de obiectivul de a înlătura per­cepţia de „tărâm al groazei” care se asociase cu Prefectura Fukushima. Cei 50 de voluntari au pus bazele unei reţele naţionale care a contribuit cel puţin cât autorităţile locale la ajutorarea celor evacuaţi din zona contaminată.

O uzină caritabilă

Înfiinţată în anul 1990, „The People” a devenit o adevărată uzină caritabilă plecând de la un instrument de finanţare aparent banal: colectarea hainelor vechi. Astăzi, ONG-ul reuşeşte să strângă aproximativ 90% din toată îmbrăcămintea de care locuitorii din Iwaki se dispensează şi care în trecut ajungea la coşurile de gunoi. Hainele sunt fie vândute în magazinele de haine la mâna a doua, fie iau calea fabricilor de reciclare care folosesc deşeuri textile. Banii rezultaţi sunt folosiţi în scopuri caritabile. Potrivit liderului organizaţiei, Emiko Yoshida, sinistraţii cutremurului de anul trecut au primit nu mai puţin de 60 de tone de haine, iar numeroase alte programe de ajutorare au fost finanţate din cele aproape 5 milioane de yeni primite ca donaţii.

În astfel de iniţiative, care nu sunt în nici un caz singulare, in sacrificii precum cele facute de directorul centralei nucleare de la Fukushima si de oamenii sai, care au preferat sa-si riste viata decit sa lase accidentul sa ia proportii apocaliptice, se văd cel mai bine semnele vitalităţii Japoniei, ale forţei acestei naţiuni de a se ridica după ce a fost îngenuncheată. Fie de un război, fie de forţele naturii.

Nimic nu a impresionat mai mult pe plan internaţional decât demnitatea de care au dat dovadă oamenii loviţi anul trecut de tripla catastrofă. Este suficient să ne amintim de criza socială şi umanitară generată de uraganul Katrina în Statele Unite pentru a putea aprecia pe deplin rezistenţa şi civilitatea demonstrate de japonezi în faţa unei încercări fără precedent.

Fără precedent este şi combinaţia de provocări ce stau în faţa acestei naţiuni în viitor: o criză economică agravată şi de închiderea tuturor centralelor nucleare, care ar putea creşte dependenţa de resurse energetice externe, o populaţie în scădere şi îmbătrânire accelerată şi ascensiunea eternei sale rivale, China.

În pofida acestui orizont sumbru, calităţile care se vor dovedi suficiente pentru a-i face faţă vor fi aceleaşi care au permis Japoniei să se reclădească din ruinele unui război pierdut şi a două atacuri nucleare devastatoare – disciplina, modestia, inventivitatea şi puterea de sacrificiu a cetăţenilor săi. A tuturor cetăţenilor. Pentru că doar o ţară în care până şi Împăratul a renunţat vara trecută, la temperaturi de 42 de grade, la folosirea aerului condiţionat, în semn de solidaritate, poate fi sigură că va găsi forţa interioară de a depăşi orice obstacol.