Poeta Ana Blandiana a făcut parte din primul Consiliu al Frontului Salvarii Naţionale în 1989, dar a refuzat funcţia de vicepreşedinte al Frontului. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru romanialiberă.ro, Ana Blandiana a povestit că după patru şedinţe şi-a depus demisia din Consiliul Frontului, fiind convinsă de “aranjamente” şi de faptul că acolo aveau nevoie de “o persoană de pus în vitrină”.
Consideră că morţilor din decembrie le datorează termenul de revoluţie când vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989, dar este convinsă că în paralel a fost şi o lovitură de stat. Crede că românii nu mai sunt un “popor vegetal”, transformându-se într-un popor manelizat.
Eu am folosit şi continui să folosesc termenul de revoluţie pentru evenimentele din decembrie 89, deşi ştiu tot ce ştiu despre ele. Mi se pare că datorez asta celor care au murit atunci, pentru că sunt convinsă că cei care au murit, au murit cu sentimentul că sunt într-o mişcare revoluţionară menită să schimbe ceva.
Asta nu înseamnă că nu ştiu că în paralel a fost o lovitură de stat şi că ieşirea în stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar cred că aceia care au murit absolut fără nicio vină, dar cu un curaj, în care poate intra şi multă inconştienţă, pentru că au fost extrem de tineri, merită drept omagiu folosirea acestui termen.
“Un fel de maşini de război înconjurau clădirea Radioului”
Cum a fost 21 decembrie pentru Ana Blandiana?
Ana Blandiana: Din punctul meu de vedere, totul a început duminică seara, în 17 decembrie. Fusesem la un concert de colinzi la Biserica Sf Iosif şi îl întâlnisem pe un fost coleg de facultate, care mai târziu avea să devină scriitorul şi filozoful Ion Papuc, care mi-a spus că la Timişoara se întâmpla ceva extraordinar. Ce? am întrebat eu. Nu ştiu a răspuns el, dar am înţeles că este ceva teribil. Noi locuim lângă Radio, pe strada Transilvaniei, care este paralelă cu strada Berthelot, fosta Nuferilor, şi traversam spre strada noastră prin faţa Sălii Radio.
Clădirea Radioului era înconjurată de trupe USLA, evident că nu ştiam că le cheamă aşa, nu ştiam ce sunt. Şi dacă nu ar fi fost contextul politic,am fi crezut că sunt marţieni. Erau înspăimântători, aveau un scut transparent care îi acoperea de la cap până la picioare, erau înarmaţi până în dinţi cu tot felul de arme nemaivăzute. Erau,fiecare in parte, un fel de maşini de război aşezate la distanţe mici între ele,care înconjurau Cladirea Radioului. Din punctul meu de vedere acesta a fost începutul.
“M-am dus la farmacie şi am cerut pansamente şi rivanol”
Al doilea moment a fost a doua zi, 18 decembrie, când am primit un telefon de la Timişoara. O tânără telefona la mai multe numere din Bucureşti ca să spună că au nevoie de pansamente, rivanol şi antibiotice,pentru că nu îndrăznesc să ducă răniţii la spital,unde nu sunt în siguranţă. În următoarele două zile am început sa mergem la doctori prieteni sau cunoscuţi şi să le cerem reţete pentru antibiotice.
Le spuneam adevărul sau le spuneam că mama este bolnavă ,până am făcut rost de mai multe reţete. Ne-am dus la o farmacie pe Ştirbei, colţ cu Popa Tatu, unde am dat reţetele cu antibiotice şi am cerut şi pansamente şi Rivanol. Am fost întrebată câte pansamente. Am răspuns: multe .Probabil că în vocea mea se simţea ceva ciudat,căci am fost întrebată dacă este vorba despre o rană mare. Ţin minte că m-am gândit că farmacista a înţeles despre ce e vorba şi,privind-o în ochi, am răspuns: o rană foarte mare.
Şi mi-a dat mai multe pansamente şi antibiotice decât cerusem A fost prima oră când am simţit că oamenii pot fi solidari şi că atomizarea societăţii nu este totală. Am strâns medicamentele într-un geamantan şi urma să găsim o ocazie să îl trimitem la Timişoara. Prilejul a apărut când fiul Cătălinei Buzoianu, care lucra ca regizor la Timişoara sau Arad, trebuia să se întoarcă acolo. Eram pe data de 20 decembrie la Cătălina Buzoianu, înspăimântată că băiatul nu mai apărea ,când a sunat telefonul de la Timişoara,şi printre hohote de plans şi ţipete de bucurie am aflat că armata a trecut de partea manifestanţilor.
“Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi”
În ceea ce priveşte situaţia de la Bucureşti, pe data 21 decembrie eram acasă şi am văzut la televizor întreruperea emisiunii. Am luat-o la fugă pe strada Nuferilor spre Piaţa Palatului, dar nu am reuşit să trecem pentru că erau bariere de soldaţi care nu ne lăsau să trecem mai departe de Biserica Sf Iosif. Dar ceea ce era ieşit din comun era faptul că oamenii ,care veneau în fugă şi pe care încercam să-i oprim să ne spună ce se întâmplă, nu răspundeau, refuzau să se lase opriţi. M-a şocat o femeie care pierduse un pantof şi fugea cu un picior gol şi un picior încălţat. Răspunsul era “Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi”.
N-am ştiut ce să facem şi, cum nu mai puteam înainta , ne-am suit în tramvaiul al cărui capăt de linie era chiar acolo.Din mers s-a suit şi un băiat care venea în fugă dinspre Piaţa Palatului.El ne-a povestit ce se întamplase acolo. Ţin minte foarte bine atmosfera din tramvai şi cum se strânsese toată lumea în jurul lui. Se formase un fel de agora în care se povestea,se vorbea,se făceau presupuneri. Cred că am mers fără să ne mai uităm la staţii destul de departe spre margine. Îmi mai aduc aminte că ne-am întors pe jos de acolo. Era iarnă şi se întuneca destul de repede. Trecuseră probabil câteva ore când am ajuns la Bulevardul Dacia, partea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei.
Cum a decurs întâlnirea cu “primul om nou”
Voiam să ajungem la Piaţa Romană, unde auzisem pe drum că s-au strâns oameni. Dar pe cât ne apropiam de centru,străzile erau tot mai pustii,dar apăruseră cordoane de soldaţi. Cu ceva înainte de a ajunge la Piaţa Romană, cam unde este Muzeul Literaturii, am fost opriţi şi întrebati unde mergem.Am spus că vrem să traversăm Piaţa Romană, ca să mergem în partea cealaltă a oraşului. Ne-au lăsat.
Am continuat să înaintăm înspăimântaţi ,dar fără să ne mai putem întoarce. Despre acest moment am scris imediat dupa revoluţie, cred că în primul număr al “României literare”. A fost pentru mine unul dintre cele mai şocante momente . Am ajuns în Piaţa Romană, unde era un peisaj de neînchipuit: pantofi pierduţi, genţi răsturnate cu obiectele conţinute împrăştiate,caiete peste care trecuseră roţi,fulare, chiar haine aruncate,totul arăta ca un fost câmp de luptă,iar la capătul bulevardului Magheru piaţa era închisă de un baraj de TAB-uri.
În mod evident nu ne rămânea decât să înaintăm prin acest peisaj . Am început să traversăm prin faţa TAB-urilor, în care nu se vedeau oameni şi în timp ce ajunsesem pe la jumătatea pieţei,dinspre strada Căderea Bastiliei,unde erau masate trupe ,s-a apropiat în fugă un tânăr care nu avea mai mult de 20 de ani, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice,strigând: “Arestaţi-o! Arestaţi-o! Ea a fost aici!”
A apărut un ofiţer care ne-a cerut amândorura actele. Eram atât de şocată încât nu reuşeam să îmi găsesc actele în geantă. În timp ce tânărul continua să dea amănunte despre cum fusesem acolo, ofiţerul a întrebat dacă e adevărat că am fost.Am spus că nu. Între timp îmi găsisem actele. Ofiţerul le-a cercetat îndelung şi, privindu-ne într-un fel pe care n-am îndrăznit să-l înţeleg, ne-a spus să mergem direct acasă şi a adăugat: “Sper să nu ne mai întâlnim a doua oară în această noapte”
Am spus că a fost unul din lucrurile cele mai şocante care mi s-au întâmplat pentru că problema pe care mi-am pus-o imediat a fost “Dumnezeule, pe acel tânăr nimic nu-l putea obliga să intervină şi să mintă”. Nu fusesem acolo,dar chiar presupunând că aş fi fost,a cere arestarea cuiva – în situaţia în care fuseseră deja duşi oameni la Jilava – era ca şi cum ar fi cerut o condamnare la moarte. Era un tânăr totuşi. A fost pentru prima oară când nu am mai crezut că tinerii sunt mai curaţi . A fost pentru prima oară când am întâlnit un “om nou”.
Şi am avut prima dovadă că spălarea creierelor reuşise. Trăisem până atunci convinsă că această reuşită era imposibilă. Avusesem senzaţia că toată lumea este cu mine,ca mine. Chiar în perioada în care stătea maşina securităţii în faţa casei, am găsit flori pe scări ,flori care au fost un punct de sprijin în univers. Rareori după 1989 am mai avut un asemenea sentiment de încurajare. Naivitatea noastră era să credem că de fapt – cu excepţia clanului de la conducere – toţi ceilalţi erau mai mult sau mai puţin victime. Atunci în Piaţa Romană am descoperit că mă înşelasem.
Basculanta cu copii
Dar ziua de 22 decembrie?
Ana Blandiana: În dimineaţa zilei de 22 decembrie am trecut pe la Cartea Românească, care era pe strada Nuferilor,unde am întâlnit alţi colegi,la fel de înspăimântaţi şi de exaltaţi ca şi noi. Apoi am pornit spre Piaţa Palatului, am întâlnit coloane care se îndreptau către piaţă şi tancuri care se retrageau din piaţă cu militari pe turelă care salutau cu ochii în lacrimi .
Totul era exaltant şi până în data de 25 decembrie nu am avut nicio bănuială asupra nimănui.Am ajuns în piaţa spre care mulţimile se scurgeau ca râurile într-o mare.Dintr-o dubiţă se vorbea la megafon. Vocea respectivă spunea că o să fim liberi, că ne vor conduce oameni de valoare şi rostea diverse nume, printre care l-au spus şi pe al meu.
Ţin minte foarte clar sentimentul de neplăcere, nu pentru că aş fi avut vreo bănuială că ceva nu era în regulă ( evident că era ceva în neregulă), ci pentru că eram extraordinar de fericită aşa cum eram, un număr dintr-o mulţime, o mulţime imensă care jubila.Ideea că cineva mă extrage de acolo şi îmi dă să fac altceva, ceva ce nu ştiu şi nu îmi place, era profund neplăcută,chiar dacă nici prin cap nu îmi trecea că vocea care vorbea era a Securităţii.
Aş vrea însă să vă povestesc un episod de atunci, din Piaţa Palatului,care în mod curios nu a fost inserat în mitologia revoluţiei, deşi acum cred că fusese inventat anume pentru asta.
La un moment dat, o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani a trecut prin mulţime, cu riscul de a accidenta pe cineva, şi s-a oprit în treptele CC, acolo unde apărea Ceauşescu în ajunul anului nou împreună cu un copil simbolizând noul an. Copiii au coborât din basculantă şi au intrat,fără să întâmpine nici o rezistenţă, în clădire.
Şi în următoarele minute au început să apară la geamurile de la etajele succesive, aruncând portrete de-ale lui Ceauşescu, lozinci, steaguri roşii şi ajungând în cel mai scurt timp sus pe clădire. Nu pot să spun câte minute a durat.Ţin minte că, în clipa în care au ajuns pe acoperiş, am fost mirată cât de mari erau pe lângă ei literele care formau “Partidul Comunist Român”. Nu le ajungeau nici la un sfert din înălţime. În timp ce ţopăiau şi fluturau steaguri tricolore , i-am văzut deodata alergând cu toţii într-o altă parte a acoperişului de unde s-a ridicat un elicopter.
Tot ce povestesc are doi timpi: Sentimentul de atunci de exaltare, când copiii erau gata-gata să îl aresteze pe Ceauşescu, şi întrebarea de acum: cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş.
“Ce fel de oameni au hotărât execuţia tocmai în ziua de Crăciun?”
Seara am ajuns spre casă pe la orele 8-9 şi nu am putut intra pe strada noastră pentru că se trăgea. Atunci am mers la nişte prieteni la cateva străzi depărtare, unde, când am ajuns, toată lumea ne-a aplaudat ,îmbrăţişindu-ne şi felicitându-ne . Noi nu aveam habar că de la prânz se transmitea fără încetare aceea listă care începea cu Doamna Doina Cornea şi în care ultimul, cu voia dumneavoastră, era conducătorul ţării, care semna deja acte în această calitate,deşi urma să fie ales doar peste patru zile.
Prima şedinţa a avut loc pe 26 decembrie. Dar deja se semnaseră decizii, cum ar fi execuţia lui Ceauşescu.
Dupa execuţie, am avut un sentiment de trezire din exaltarea libertăţii. E adevărat că pe parcurs crescuse în mine un fel de iritare pentru că toată lumea mă trata ca făcând parte din conducerea ţării şi eu nu ştiam nici măcar unde este locul acesteia, în ce clădire se exercită puterea consiliului din care teoretic făceam parte. Veneau oameni care îmi spuneau că le-au murit copii , că le-a ars casa şi mă tratau ca şi când eu puteam să îi ajut.
Dar în 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun? Era ca un fel de liturghie neagră prin care incepea profanator o nouă eră. Am avut deodată senzaţia violentă că tot ce nu înţelegeam,tot misterul tulbure care ne năclăia imobilizându-ne,era suspect şi contrafăcut,că nimic nu era în regulă. Şi nu a fost.
Consideraţi că era nevoie de execuţia cuplului Ceauşescu sau trebuia un proces?
Ana Blandiana: Trebuia să fie un proces care trebuia să fie chiar procesul comunismului despre care se vorbeşte de peste 20 de ani. Pentru că nu numai cuplul Ceasusescu a fost vinovat.In jurul lor,ca în jurul unei pietre aruncate în apa istoriei,erau cercuri concentrice de vinovăţie. Intotdeauna m-am întrebat care a fost momentul în care Nicolae Ceauşescu,unul dintre ceilalţi, a devenit stăpânul tuturor. Care a fost drumul până la momentul în care nimeni nu mai îndrăznea să respire în faţa lor.
Era nevoie de procesul tuturor crimelor comunismului,consumate majoritatea mult înainte de perioada Ceauşescu. La urma urmei “epoca de aur” a fost o perioadă mai puţin sângeroasă decât perioada stalinistă .Dar procesul a fost făcut în aşa fel încât să nu pună sub semnul întrebării comunismul şi să nu fie implicaţi toţi ceilaţi vinovaţi, care s-au grăbit să ocupe locurile rămase calde ale celor eliminaţi.
Cum vedeţi România la 21 de ani de la revoluţie?
Ana Blandiana: În revoluţie au fost implicate două categorii de oameni. Prima categorie a fost formată din cei care au strigat “Jos Ceauşescu” , care trebuiau să îl dea jos pe acesta şi care au fost programaţi în acest sens. Aceştia nu îi reproşau că fusese prea comunist, ci că nu fusese suficient de comunist. Ceea ce îi reproşa Brucan era că diluase comunismul într-un naţionalism kitch. Marele reproş şi ura împotriva lui Ceauşescu a structurilor, care au continuat să domine ţara, a fost naţional comunismul şi nu comunismul.
Cea de-a doua categorie a fost cea care a strigat “Jos comunismul”. Aceasta a rămas în Piaţa Universităţii, încercând sa continue revoluţia. Evident că prima categorie a câştigat. Existenţa acestor două categorii a produs enorma ruptură din societatea românească care a dus în anii 90 la lucruri teribile, de la ura împotriva Pieţei Universităţii, până la mineriade. Această ruptură a continuat,chiar dacă pe parcursul anilor a pierdut din intensitate.
A existat şi un punct de cotitură, anul 1996, când, prin câştigarea alegerilor de Convenţia Democrată, s-a produs alternanţa la putere.Dar Convenţia nu era pregătită să schimbe vechile structuri. Şi în acest moment, după 21 de ani, ţara este dominată (este destul să priveşti ecranele televizoarelor) de o reţea de putere,care de mult nu mai are un aspect strict politic, ci are tot mai mult o coloratură mafiotă,dar a cărei coeziune şi forţă se bazează pe faptul că provine din vechile structuri.
Ce le-a adus tinerilor revoluţia?
Ana Blandiana: Le-a adus libertatea, libertatea de care” răul profită mai mult decât binele”, cum spunea Lech Walessa. Tinerii care s-au născut în libertate trebuie să înveţe să-i deosebească elixirele de otrăvuri, să înveţe să crească din ea şi să o folosească. Alianţa Civică – de la înfiinţarea căreia s-au împlinit cu câteva zile în urmă 20 de ani – a avut ca principală temă a acţiunilor ei spaima că libertatea primită în dar ar putea să piară neîntrebuinţată sau întrebuinţată prost. Aşa s-au născut devizele Alianţei Civice “Solidaritatea este superlativul libertăţii” şi “Nu putem reuşi decât împreună”.
Înainte de Revoluţie eraţi de părere că românii sunt un “popor vegetal”. Cum i-aţi caracteriza acum?
Ana Blandiana: Într-o carte a mea de interviuri din anii ’90 am fost întrebată dacă eu cred că poporul român mai este un popor vegetal şi am răspuns că nu, este prea isterizat pentru asta. Acum este prea indiferent, prea manelizat. Îmi dau seama că tot ceea ce se întâmplă acum pe ecranele televiziunilor comerciale, acest amestec de vulgaritate, violenţă şi kitch, duce la spălarea creierelor cu rezultate infinit mai eficiente decât cele ale structurilor de putere comunistă, pentru că acelora li se opunea rezistenţă, pe când acum totul se petrece de bunăvoie,prin cooperarea victimelor.
Despre Silviu Brucan şi prima şedinţă a Frontului Salvării Naţionale
Despre faptul că am fost numită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale am aflat de la televizor. La prima şedinţă din 26 decembrie a venit la mine Brucan, pe care nu îl ştiam ca figură. Ca nume îl ştiam, dar eram departe de a-l admira. Când a apărut scrisoarea celor 5, semnatarii ei au fost admiraţi pentru curajul de a-l înfrunta pe Ceauşescu. Mie mi-au trezit o reacţie diferită.
Există o frază în aceea scrisoare pe care o ştiu pe de rost. Vorbind despre felul cum au fost ei persecutaţi şi mutaţi în Dămăroaia,se spunea: “Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea” . Ascultam “Europa Liberă” şi deodată nu mi-a venit să cred că aud bine. Nu îmi venea să cred că în 1987 mai existau oameni care să se laude că ei au înfiinţat Securitatea. Dar Securitatea din vremea lor fusese infinit mai groaznică decât Securitatea lui Ceauşescu, pentru că ei chiar omorâseră oameni.Brucan ceruse sub semnătură condamnarea la moarte a lui Maniu.
Pentru mine Brucan era ,deci, numele unui personaj absolut negativ.Dar nu s-a prezentat. A venit pur şi simplu la mine un bărbat extrem de antipatic, care îmi spunea “tu”, deşi nu făcuserăm cunoştinţă . Mi-a spus :”Vezi cum te porţi, că ţi se pregăteşte ceva important”. Cu acest sentiment extrem de iritare şi de neplăcere am intrat în prima şedinţă a Frontului. Ion Iliescu a propus structurile de conducere şi pe mine în funcţia de vicepreşedinte.
Şi eu am spus nu. Din cauza iritării ,desigur, dar şi din bun simţ: era ceva ce nu se potrivea cu mine. Am spus nu în toţi aceşti 20 de ani la toate funcţiile,pentru că am crezut întotdeauna că pentru un scriitor sau,cu atât mai mult,pentru un poet este o descalificare,o decădere să intre în structuri de putere. A urmat însă o jumătate de oră de asemenea insistenţe, încât cred că m-a maturizat politic cât în toată viaţa mea de până atunci.
Atunci am înţeles că totul era aranjat,că aveau nevoie de anumite persoane să le pună în vitrină şi nu le venea să creadă că li se strica jucăria,dintr-un refuz atât de improbabil,încât nici nu îl luaseră în calcul.
