Stau şi-l ascult pe omul acesta, care tocmai ce-a împlinit 102 ani pe 7 ianuarie, şi-mi dau seama că istoria nu e scrisă doar de personalităţi. Destinul naţiunii e compus şi din poveştile de viaţă ale anonimilor, „talpa ţării“, cum li se spune. Aşa e şi cu personajul pe care l-am cunoscut acum în comuna Izvoarele, de Prahova, Ion Morcov pe numele lui.
Parcă mă dor şi pe mine cuvintele sale. Când zice cât de tare l-au usturat tălpile. Deşi a trecut de atunci aproape un secol. Pe vremea când era elev în şcoala primară. Văd cum se opreşte din povestit şi se înfioară, ca şi cum l-ar fi trecut acelaşi tremur, neuitat, al durerii. Personajul meu, despre care am aflat de la directorul Căminului Cultural din localitate, Ioan Diaconu, a venit azi la treburile lui, în centrul comunei, mergând în pasul bastonului, dar totuşi hotărât.
Micuţ de statură, cu o căciulă neagră, miţoasă, pe cap, gânditor. Abia când i-am dat bineţe şi l-am rugat să-mi povestească despre viaţa sa a ieşit din timpul şi din ritmul lui. Se uită la mine oarecum mirat că cineva ar vrea să-l cunoască. Tocmai pe el, un simplu om, dintr-un colţ aproape uitat de ţară. Nu zice nimic, nu văd pe faţa lui nici aprobare, nici bucurie. Meticulos în vorbă, aveam să aflu imediat după aceea. Uimitor, aş spune, dacă mă refer, în primul rând, la faptul că are în mintea sa, bine ordonate, diversele etape ale vieţii. Şi mai ales nume de oameni. Pe care i-a cunoscut cândva, demult, cu 50 de ani, cu 70 de ani, cu 90 de ani în urmă. Se uită când la mine, când în faţă, aproape într-un punct fix. Mă gândesc că acolo, undeva, se derulează, din nou, filmul vieţii sale. Pe care îl povesteşte, fără nici cea mai mică reţinere, unui străin.
Confruntarea din bucătărie
Spune că s-a născut în anul când începea Primul Război Mondial, deci în 1914, pe 7 ianuarie. Aici, în comuna asta, vede lumina zilei. Au fost, în total, şase fraţi. Tatăl lui a plecat la război în 1916. A luptat la Mărăşeşti. S-a întors acasă abia în 1919. Prima amintire a omului cu care stau de vorbă e de când avea 3 ani. Sunt imagini completate şi de ceea ce i-a povestit, mai târziu, mama lui. Se întâmpla în vara lui 1917, România era atunci aproape în întregime ocupată, când ograda familiei din Izvoarele e invadată de un soldat german, urmat de ordonanţa lui. Vătăjel, îi spune interlocutorul meu. Neamţul căuta mâncare. Mama îi spune că nu are. Dar militarul găseşte în bucătărioara de vară, sub nişte ţoale, o bucată de carne afumată. Germanul ţipă şi o ameninţă pe femeie cu puşca. Copilaşul de 3 ani se ascunde sub fusta ei. Neamţul se răsteşte: „Români hoţi!“. Dar femeia nu se lasă şi-i răspunde cu glas răspicat: „Cine e hoţ, eu, care-mi apăr bucata de pâine, sau tu, care vii la mine, să o furi?!“. Germanul rămâne blocat de curajul mamei, se mai uită o clipă la ea, apoi pleacă, furios, fără să fi luat nimic din casa asta.
Cu picioarele pline de sânge, spre şcoală
Trec anii şi, în 1921, Ion se duce la şcoală. Stătea în capul satului şi de acolo venea pe jos până în centru. Amintirile sale se leagă în special de troienele pe care le străbătea. Uneori mergea desculţ, alteori lua nişte târlici pe care-i făcuse mama lui. Cum apărea dezgheţul, se înmulţeau îndatoririle sale. Fiind şi cel mai mare dintre fraţi. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, în afara satului. Se trezea la patru dimineaţa. Era un automotor care trecea pe calea ferată din zona asta. Nu avea nevoie de ceas, ştia că la 7.30 trece trenul. Atunci era timpul să se întoarcă acasă. Lua ghiozdanul şi fuga la şcoală. Dar s-a întâmplat într-o zi ca automotorul să nu mai respecte ora. A trecut mai târziu. Când ajunge acasă, Ion îşi dă seama că întârziase cu o oră de la începerea cursurilor. Nici nu se mai încalţă, ia ghiozdanul din cui şi fuge. Pe uliţa care străbătea satul tocmai fusese pusă piatră spartă, pentru amenajarea viitorului drum. Fugea spre şcoală, în picioarele goale, fără să mai simtă piatra care-i rănea tălpile. Ajunge în clasă şi o vede pe învăţătoare că se înfioară. Abia atunci îşi dă şi el seama că are picioarele pline de sânge. Femeia scoate batista din buzunar, ia o sticlă de spirt şi îi curăţă rănile. „Şi azi simt usturimea de atunc“.
Lecţia despre Vlad Ţepeş
Domnişoara învăţătoare a venit după aceea la părinţii lui acasă şi le-a spus cât de mult îi place cartea băiatului lor. Şi că ar trebui să-l dea mai departe la şcoli mai înalte. „Tata nu era convins că trebuie să merg la şcoală“, sună amintirile lui Ion. Patru clase a făcut. Şi de fiecare dată a luat cel dintâi premiu. La încheierea primului an de şcoală nu s-a dus la festivitate, să-şi ia premiul, pentru că n-a avut cu ce să se îmbrace, mai frumos, ca de sărbătoare. Cel mai mult îi plăcea istoria, îşi aminteşte de lecţia despre Vlad Ţepeş. Vine într-o zi la şcoală, în inspecţie, „revizorul Ionescu, de la Pământeni“. Vrea să vadă ce ştiu copiii despre acest domnitor, la care învăţătoarea îl ridică pe elevul Ion Morcov, ea fiind convinsă că numai el, dintre toţi colegii lui, n-o va face de ruşine în faţa inspectorului. Şi copilul confirmă aşteptările. Spune lecţia despre Vlad Ţepeş ca pe apă.
„M-am întors la coada vacii!“
Ajunge şi la ultima clasă primară. Era o şcoală de arte şi meserii în Văleni, mai jos de Izvoarele. Sunt vreo zece kilometri până acolo. S-a dus acolo să dea examen. A plecat de dimineaţă, pe jos. Ajunge la şcoală, dă examen şi e primul pe lista celor admişi. Se întoarce acasă, bucuros, şi le spune părinţilor că vor trebui să plătească 36.000 de lei, în banii de atunci, în mare parte pentru internatul de la şcoală. Nu primeşte niciun ban, aşa că renunţă la şcoală. „M-am întors la coada vacii!“, sună verdictul acelor zile.
La 14 ani vrea să fie ucenic
Vrea să-şi ia viaţa în propriile-i mâini şi, la 14 ani, încearcă să intre ucenic la Rafinăria Teleajen. Era un om din satul lui, Vasile Niculăiţă, care-l duce la ce spera să fie viitorul lui loc de muncă. El şi cu omul acela pleacă spre rafinărie, într-o dimineaţă. Ajung şi bărbatul îl lasă pe copil în faţa unei uşi, zicându-i să aştepte pe cel care-i va deveni maistru. Aşa face băiatul, stă şi aşteaptă, până când, într-un târziu, apare meşterul, care-l întreabă de părinţi. Adică ceva de genul dacă ei ştiu că el e aici. Muncitorul îl trimite acasă.
Are în mintea sa, bine ordonate, diversele etape ale vieţii. Şi mai ales nume de oameni. Pe care i-a cunoscut cândva, demult, cu 50 de ani, cu 70 de ani, cu 90 de ani în urmă.
Pe moşia colonelului Roca
Nu se lasă şi, până la urmă, tot ajunge la muncă, dar în cu totul altă parte. Află, tot în satul lui, despre oameni care se duc să lucreze pe moşia colonelului Roca, în satul Pleaşa. Era acolo viţă-de-vie mai mult decât puteai să cuprinzi cu privirea. Ajunge la poarta conacului şi aşteaptă. Să vină cineva şi să-l bage şi pe el în seamă. Vine până la urmă cineva, tanti Veta, care îl prezintă administratorului plantaţiei, domnul Fritz. Era ora prânzului şi toţi muncitorii mergeau la masă, iar domnul Fritz îl pofteşte şi pe Ion să mănânce, alături de ceilalţi. Pe urmă administratorul îi spune lui tanti Veta să-l ia ea în grijă pe băiat, să-i arate cum se munceşte la viţa-de-vie.
„Am rămas alături de tanti Veta, să învăţ.“ Muncea cât e ziua de lungă. Dar mai băteau şi ceasurile de odihnă, iar atunci, bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, doi câte doi, dormeau pe dealuri. Aveai nevoie de două rogojini. Una o puneai pe pământ, să te întinzi pe ea. Cu cealaltă te înveleai. A mai muncit şi la alt moşier, tot la viţa-de-vie, în satul Chiţărani. Până la vârsta de 18 ani. La el în sat veneau oameni de la Ploieşti să angajeze ţărani pentru munca de la oraş. Era nevoie de braţe pentru pavaje. Aşa vine un orăşean pe care-l chema Ion Ciurilă. Personajul povestirii mele vrea să meargă şi el la oraş. Se urcă într-o căruţă, cu alţi consăteni de-ai lui. Este repartizat mai întâi în echipa lui Neculai Moisescu, apoi în echipa lui Mitică Mantea.
Cel care-l recrutase iniţial, Ion Ciurilă, era un fel de şef al lucrărilor edilitare. Bărbatul remarcă isteţimea tânărului şi-l roagă să-i mediteze, la Limba Română şi Aritmetică, pe cei doi copii ai lui. Mai primeşte băiatul o sarcină, să facă liste cu toţi muncitorii, cu ce trebuinţe are fiecare, în privinţa hranei. Era clar pentru toţi că Ion Morcov are cu totul altă stofă. Doi ani a stat aici. Până când e luat în armată. Hotărât să ajungă la Geniu se duce la recrutare. Toţi tinerii prahoveni doreau să facă armata la Ploieşti, numai Ion al nostru cere să fie dat în alt judeţ. Pentru să se săturase de cât a stat în capitala acestui judeţ. Şi mai dorea ceva, să intre la arma Geniu. Ajunge în faţa comisiei de recrutare. Aici era şi un om care se trăgea din satul lui, maiorul Moloiu. Se uită maiorul la el şi-i zice că la arma Geniu e bine pentru el, că sunt multe meserii pentru cei mici de statură, aşa, ca proaspătul recrut. Şi e repartizat la Căile Ferate, la o unitate din comuna Chitila, aproape de Bucureşti, la Compania a IV-a, în plutonul de staţie. Soldaţii făceau instrucţie, dimineaţa, pe un poligon din Străuleşti. După-masa, la şcoală, în unitatea lor.
Armonie
Căsnicie de 63 de ani
Şi-a găsit nevastă originară din Sibiu, în 1943. Au făcut casă bună vreme de 63 de ani. „Până când s-a stins.“ Este a doua oară când Ion se opreşte din vorbit. Cu ochii înlăcrimaţi, de data asta. Au doi copii, Mioara şi Gheorghe, azi pensionari. “Am patru nepoţi şi patru strănepoţi“, completează bărbatul. Nu mai insist cu alte întrebări, văzându-l obosit. Vreau doar să-l mai întreb cum cântăreşte timpurile actuale. El, cu siguranţă, le judecă altfel, cu sufletul celui care a parcurs mai mult de un secol. „Azi, în lume e o totală schimbare. Trăim cu teama de război, de refugiaţi“, demonstrează că e la curent cu cele mai proaspete evenimente. Şi atunci care e soluţia?, vreau să ştiu. “Armonie“, îmi explică principiul pe care l-a aplicat de-a lungul existenţei sale. “Sunt mulţumit cum m-am descurcat în viaţă. Deşi am muncit mult, satisfacţia mea a fost una singură, să fiu mulţumit de faptele mele, de mine însumi.“
Am rămas alături de tanti Veta, să învăț.“ Ion Morcov
Morse
O lună într-o zi
Chiar din prima zi în unitatea asta, Ion stă de vorbă cu locotenentul Antoniu. Ofiţerul îi spune că se va pregăti pentru meseria de telegrafist. Asta înseamnă că trebuie să înveţe alfabetul Morse. Erau acolo mai mulţi soldaţi care de vreo lună şi ceva se chinuiau să înţeleagă acest cod şi nu reuşeau. Locotenentul zice noului venit, Ion Morcov, „ia să vedem dacă tu eşti în stare să înveţi“. După ce îşi salută superiorul, tânărul se duce, de unul singur, în sala de telegraf şi stă acolo până noaptea târziu. Ofiţerul îl avertizase că, dacă nu e în stare de nimic, îl va trimite la bucătărie. A doua zi, după-amiază, la cursuri, locotenentul vine în faţa învăţăceilor şi începe să bată alfabetul Morse. Apoi întreabă pe soldaţi ce mesaj a transmis. Linişte. Numai unul ridică mâna şi răspunde corect, Ion. Ofiţerului nu-i venea să creadă. Mai bate încă un mesaj, şi încă unul, şi încă unul. La toate răspunde acelaşi Ion, foarte corect. Băiatul învăţase într-o singură zi ceea ce colegii lui nu reuşiseră într-o lună. Asta a fost meseria de-o viaţă pentru Ion Morcov, telegrafist, la CFR.
