Salvată din orfelinatele ceaușiste și crescută de o familie de francezi, tânăra Marion revine în România pentru a-și descoperi părinții biologici. I-au trebuit 14 ani ca să-și accepte rădăcinile. Povestea ei traumatizantă a fost transpusă în filmul documentar „L’enfant du diable“ (Copilul diavolului – trad.), realizat de Ursula Wernly Fergui.
Este incredibila poveste a Mariei, devenită Marion Leroy, prin adopție. Mulți dintre copiii dați spre înfiere în străinătate, cărora nu li s-a ascuns faptul că erau înfiați din România, nu și-au abandonat niciodată părinții care „i-au dat“. Din chemarea sângelui, din curiozitate, cu mânie, cu speranță, uneori chiar cu ură, acești copii au vrut să-și privească în ochi părinții biologici. Ca ei să citească în privirile copiilor abandonați întrebările mute, nerostite, de jenă sau de teama răspunsului: „De ce m-ați dat?, De ce nu m-ați vrut?, Ce am făcut atât de rău, încât să vă descotorosiți de mine?“.
Ultima zi în România
Întuneric. Răsuflări calde. Multe. Peste tot, de jur-împrejur. Pereți reci. Plânsete îngânate, transformate uneori în țipete. Fețe. Fețe de femei. Îngrijitoare. Fețe încruntate, guri închise. Niciun zâmbet, niciun cuvânt domol, de alint. O față, în special. Fața celei care o bătea. Nu înțelegea de ce. Nu înțelegea nimic. În viața aceea de zăcut în pătuțuri unul lipit de celălalt, alături de copii care se dădeau cu capul de gratii, în viața aceea în care nu conta dacă mâncarea ajungea în gură sau pe hăinuțe nu existau repere. Ce înseamnă să fii cuminte, ce înseamnă să faci ceva rău, ce înseamnă o ceartă sau o vorbă bună, nimeni nu știa. Era o scurgere de timp către nimic.
Șase ani au trecut așa, șase ani din care Marion Leroy nu-și aduce aminte decât cele descrise mai sus. Șase ani fără un an. Un an a fost luată din orfelinatul de la Alba Iulia și adusă la un orfelinat în București, ca să o facă mai „adoptabilă“, să nu vorbească străinii de rău orfelinatele din România. Dar fără să-i ofere momente pe care memoria ei să vrea să le păstreze. Singurele chipuri tandre, singurele momente când i s-a acordat atenție au fost atunci când venea cuplul de francezi care înaintase actele pentru adopție. Aaaa! Și ziua aceea! Acea ultimă zi în România. Erau într-o mașină în drum spre aeroport. Maria nu știa ce este un aeroport, nu înțelegea ce tot spun acei oameni în franceză. Un singur lucru înțelesese bine de tot: că acei oameni o luau! Pleca la ei acasă, oriunde ar fi fost acea casă. Vedea că mașina oprește când era roșu la semafor și pornește la verde. Vedea fețele părinților ei transpirate, îngrijorate și mintea ei produsese o asociere între îngrijorarea părinților și culoarea roșie. Nu era bine. Acest „roșu“ se opunea plecării. Îi țineau pe loc. Disperată, urmărea semaforul și striga în acea fracțiune de secundă când se stingea „roșu“, înainte să apară culoarea de liberă trecere: „E verde! E verde!“.
Mai târziu, când Marion a învățat limba franceză, a deslușit și misterul îngrijorării părinților adoptivi când se aflau în drum spre aeroport. Atunci și-au dat seama că sunt singuri cu o fetiță cu care nu aveau niciun mijloc de comunicare, nu-i înțelegeau tristețile, temerile, nevoile. Însă micuța Maria avea nevoie la acea dată doar de tandrețe, de afecțiune, de atenție, ca să învețe să fie copil. Și a avut parte din belșug din partea părinților adoptivi. „Pentru mine, ei nu sunt doar părinții adevărați. Sunt salvatorii mei, sunt oamenii care m-au scos dintr-o groapă și mi‑au croit un destin“, spune
Marion.
„N-am dormit toată noaptea înaintea plecării din România. Aveam o neliniște. Dacă iar se ivește ceva și se amână, cum tot așteptasem doi ani, un timp nesfârșit pentru mine, mai ales că nu aveam contacte cu părinții adoptivi, care se întorseseră în Franța. Dacă se răzgândeau?! Dacă mă lăsau și ei acolo? De aceea m-am manifestat așa în mașină, când se făcea verde.“ Zâmbește la acea amintire atât de vie în mintea ei. Era „verdele“ evadării ei din iadul orfelinatelor ceaușiste. Era „verdele“ unei noi vieți, departe de „roșul“ opresor. Era verde spre Air France, avionul care a dus-o departe de România, unde și-a uitat trecutul și singura ei legătură cu acesta: limba română, cele câteva cuvinte pe care le folosise într-o relație de neapropiere cu adulții care se ocupaseră de ei, de orfani, de dați spre înfiere. Cei șase ani petrecuți în România au rămas în mintea ei ca s-o hăituiască, s-o facă să alerge după recuperarea amintirilor pe care nu le-a avut, au
făcut-o să alerge după un timp iremediabil pierdut.
Vulnerabilitatea unei femei, de care alții au știut să profite
Ana. N-a dansat decât o vară! O vacanță la bunici, o vară fierbinte, un băiat chipeș, o iubire… nu! Nu nesfârșită! Sfârșită cu „o greșeală“. Ana a rămas însărcinată. Avea 17 ani. Dezastru. Scandal. Alungare. Încotro să meargă? Urma să nască, trebuia să aibă cu ce să crească un copil. Nu avea serviciu, nu avea nicio calificare. Avea doar acea fărâmă de viață în ea care o obligase să-și ia destinul în propriile mâini. Și-așa, acasă nu era chiar acasă. Fusese dată la orfelinat câțiva ani, când părinții n-au avut cu ce s-o întrețină. A avut parte de scandaluri și bătăi. Nicio pagubă. Avea să se descurce. Așa credea. A plecat la Aiud, luând „în bagaj“ timiditatea, sentimenul vinovăției că făcuse „ceva rău“, teama de viitor. Nu s-a descurcat și a dezvoltat o depresie. Se simțea abandonată și nu vedea niciun viitor. A născut la șapte luni, pentru că, fiind cu mintea în lumea ei tulbure, a lovit-o un tren marfar. În maternitate, o moașă i-a spus să ducă fetița la orfelinat, la Alba Iulia, să se înscrie la o școală profesională, să-și facă o meserie, să poată lucra și să aibă un salariu cu care să-și crească fata. Dar până la salariu era bine ca fetița să aibă un acoperiș sigur deasupra capului. Așa a făcut. Moașa a botezat fetița și împreună au dus-o la orfelinat la Alba Iulia, unde Ana a stat și a alăptat-o până a început școala profesională. Atunci a fost nevoită să plece. Dar se întorcea de câte ori avea liber să-și vadă copilul.
Directoarea orfelinatului hotărâse ca părinții să nu aibă contact direct cu copiii, că le-ar fi fost greu lor, îngrijitoarelor, să se mai ocupe de ei pe urmă! Adică, dacă părinții i-ar fi ținut în brațe, i-ar fi alintat, le-ar fi vorbit, n-ar mai fi putut ele, îngrijitoarele, să-i lase uitați în pătuțuri, să-i hrănească la foc automat, punându-le mâncarea peste tot, să-i schimbe când se opăreau și, în general, să-i lase acolo, în camerele-numai-paturi, neștiuți, nealintați, nebăgați în seamă. Erau niște „greșeli“, veniseră pe lume fără să fie așteptați.
„Afecțiunea! Nu am știut ce înseamnă asta!“, spune Marion. „Doar când am primit-o de la părinții mei francezi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea.“ Ana nu a putut să o atingă. I-o arătau pe geam, câteva minute, și gata! Fără prea multe drăgălășenii! Un plânset mut, un zâmbet strâmb, în fața copilului ce părea spânzurat de geam și care se uita la femeia aia din curte fără să priceapă ce vrea. „Nu mi-o amintesc! Nu mi-o amintesc deloc“, spune Marion. „Nu-mi amintesc mai nimic. Părinții mei mi-au spus că le-am atras atenția pentru că eram nedespărțită de un băiețel, ne țineam de mână în permanență. Au crezut că suntem frați și au vrut să ne adopte împreună. Însă băiețelul nu era dat spre înfiere. Îmi pare atât de rău că nu-mi amintesc de acel mic prieten al meu. Aș vrea să-l întâlnesc, să ne mai ținem de mână. Atât. Fără vorbe.“
Nici Maria nu era dată spre înfiere, dar când acel cuplu de francezi s-a arătat interesat de ea, când avea
4 ani, Anei i s-a interzis să mai vină s-o vadă. Directoarea nu i-a spus de ce, însă a primit o scrisoare de la București în care i se aducea la cunoștință că fetița ei este dorită de un cuplu de francezi și că trebuie să se gândească două zile dacă n-ar fi pentru binele copilului să „o dea“. Timpul de gândire era scurt, iar Ana nu prea avea ce să pună în cumpănă. Fusese diagnosticată cu cancer la sân. Mai târziu a fost operată și i s-au recomandat radiații. Ajunsese la 35 de kilograme. Nimeni în tot acest timp nu i-a oferit o alternativă, un ajutor social ca să-și poată crește copilul. Toată politica lui Ceaușescu despre copiii mulți, că statul are grijă, era doar propagandă ordinară. Ana nu avea de ales. Dacă nu se făcea bine? Dacă murea? Ce-o să se aleagă de fetița ei? A semnat abandonul. A semnat eliberarea fetiței de viața inumană din orfelinat. A semnat plecarea fetiței din viața ei.
Și a primit în schimb numele unor oameni din Franța, cei ce aveau să-i fie părinți fetiței ei,Maria. Și i s-a spus că aceștia nu o să-i ascundă cine este mama ei adevărată. Asta a liniștit-o oarecum. Tot ce afla despre procedura înfierii era de la avocata ce se ocupa de acte. Nu din bunăvoință. Trebuia s-o asigure mereu că totul o să fie bine, ca mama să nu se răzgândească.
Banii. Mulți bani. Constituiau elementul de bază al poveștilor de adopție de către părinți străini în epoca Ceaușescu. Cuplurile veneau,
studiau, alegeau. Uneori, procedurile de adopție durau și câte doi ani, ca în cazul Mariei. Banii, mulți, erau ceruți periodic de către avocații desemnați să se ocupe de actele de adopție în România. Pentru „proceduri“, li se spunea. Apoi urma semnătura Primului Tată, decret publicat în Monitorul Oficial și pa! Un „pa“ relativ, pentru că într-un mod numai de Dumnezeu știut acești copii care au avut norocul, s-ar putea spune, al unei vieți civilizate, decente, în alte țări, rămân legați prin fire nevăzute de părinții biologici, de România.
Tatăl biologic al Mariei figura la „necunoscut“. Aflase de copil mai târziu, dar se însurase și soția era însărcinată. Între Marion și cealaltă fetiță era diferență doar de trei luni. Și diferența enormă că a doua era rezultatul unei familii, al unei căsătorii legale. Ana și-a înghițit „greșeala“ și nu s-a plâns, nici n-a ridicat pretenții. Dar nu i-a ieșit din suflet fetița. Când s-a refăcut după operație, și-a găsit serviciu, a învins depresia, a căutat-o pe directoarea orfelinatului și a rugat-o s-o pună în legătură cu francezii care-i adoptaseră fetița. Doar să înceapă să corespondeze într-un fel cu ei, să afle despre fetiță. Directoarea i-a spus scurt: „Nu mai e!“.
I-a spus că nu s-a mai produs adopția, că fetița murise în timpul unei operații la ochi. Stupoare și deznădejde.
Din Franța, părinții adoptivi o rugau pe directoare s-o găsească pe mama fetiței, pentru că aceasta crescuse și avea neliniști, întrebări, stări de revoltă în privința părinților biologici.
Directoarea le-a scris că mama murise de cancer! Caz închis! Probabil directoarea gândise că face un bine. Când francezii o întrebaseră ce-și dorește pentru că i-a ajutat cu adopția, ea a vrut să-i facă o chemare în Franța. Cum, necum, pe vremea aia când nu se „plimbau“ românii prin țări occidentale, ea primise aprobare. Stătuse o lună la părinții adoptivi. Îi plăcuse. Ce rost avea să-i pună în legătură cu Ana, care avea atât de multe probleme?!
„Nu am crezut că mama a murit“, își amintește Marion. „Nu am crezut în interiorul meu.“ În 1989, când a văzut la televizor ce se întâmplă în România, deși avea 12 ani, a resimțit tot acel tumult, toată acea revoltă împotriva „diavolului“, s-a identificat cu toți acei oameni cărora furia le ajunsese în gât.
„Ce se întâmplă acolo, se întâmplă în țara mea! Aia este țara mea“, le-a spus părinților. Și nu i-a mai ieșit din minte să-și caute rădăcinile. În 1994, a venit cu ajutoare la orfelinatul unde a zăcut până la 6 ani, dar n-a aflat nimic. Directoarea nu și-a amintit deloc „cazul“.
A doua oară, în 2000, a venit cu un grup de studenți, s-au oprit la Aiud să bea o cafea și a întrebat în jur dacă o cunoaște cineva pe Ana Radu.
O femeie i-a zis că da și i-a arătat unde să se ducă ca să afle amănunte. Nevenindu-i să creadă că poate fi atât de ușor, s-a dus și da, o cunoșteau, bunicul femeii respective îi fusese maistru, a venit și el cu bicicleta și i-a dat vestea cea mare: Ana nu murise, o văzuse chiar în urmă cu câteva zile. I-a condus la ea.
Regăsirea
Mamă și fiică, atât de asemănătoare, atât de departe una de cealaltă. Ana, încă având sentimentul vinovăției care o măcinase în toți anii de după „greșeală“. Se căsătorise abia în 2003. Nu mai avea alt copil. O privea cu neîncredere, știuse că a murit fetița ei. Marion, incapabilă să vrea să o cunoască mai bine. Impactul a fost dur. Furia a revenit în Marion. Femeia asta o abandonase. A plecat, fără să se înțeleagă cu Ana în niciun fel. Nu știa deloc românește, Ana nu știa franceză și nu era nimeni să le traducă discuția. A revenit peste un an. Și iar, și iar. Și-a întâlnit și tatăl biologic.
Un om cumsecade, cu nevastă și doi copii, o fată și un băiat. Sora și fratele lui Marion. Timp de 14 ani, Marion a tot revenit, a luat-o și pe Ana în Franța, să-i cunoască familia. 14 ani au fost necesari ca relația cu părinții biologici să se normalizeze, să scape de tensiuni, de șocuri, de furie, de minciuni, de greșeli. Abia după 2013, când Marion a devenit mama unui băiețel, relația s-a relaxat total. „Am început să simt ce simte o mamă. Până atunci, n-am vrut să investesc sentimente în relația cu Ana, nici să o rup cu ea.
Mi-era teamă, stăteam rezervată“, spune Marion.
În 2014, o prietenă din Elveția, Ursula Wernly Fergui, realizatoare de filme, i-a propus să facă un documentar cu povestea ei. „Copilul Diavolului!“ Diavolului Ceaușescu! Ceilalți „decreței“, dați spre înfiere în străinătate, pe bani grei, ori pe taxe, ori intrați în buzunarele unei filiere bine puse la punct.
Pentru documentar, au revenit în România, împreună cu un alt copil adoptat, Laura Giraud, și cu un translator bun. Refăcând povestea regăsirii părinților biologici, având un translator, Marion a îndrăznit să pună toate întrebările ce o frământaseră în toți acești ani, înainte de regăsire și după regăsirea părinților biologici. Și a rămas năucită de povestea acestei biete mame, abandonată de societate, pusă la colț pentru că „a greșit“, care s-a zbătut să-și croiască o viață decentă, nevoită să-și dea copilul spre înfiere ca măcar acestuia să-i fie bine. Abia atunci a realizat că bariera comunicării naște monștri.
Împreună cu Laura au înființat un blog pentru copiii înfiați din România, „Orphelins du Roumanie“, dornici să-și regăsească părinții biologici. „Cei mai mulți dintre noi nu și-au abandonat părinții biologici, însă eu știu cât de complicat și traumatizant este procesul regăsirii. Ne-am gândit să oferim consiliere atât copiilor, cât și părinților, înainte ca aceștia să fie față în față. Regăsirea trebuie să elimine traumele cumulate atâția ani, nu să adauge altele. Nimeni nu se gândește și la părinți, că și lor le este greu să‑și vadă copiii pentru care au semnat «abandonul».“
Documentar
Filmul documentar „Copilul Diavolului“ a fost prezentat în cadrul proiectului „Academia UNESCO a Tinerelor Femei – Lupta împotriva xenofobiei, extremismului şi agresiunilor“, organizat de Comisia Naţională a României pentru UNESCO. Temele s-au axat pe căutarea unor soluții în vederea combaterii discriminării și violenței îndreptate împotriva femeilor.
Anul 2017 a fost desemnat de către Comisia Europeană drept Anul dedicat combaterii violenței împotriva femeilor. Deși ne aflăm într-o epocă a globalizării rapide a societăților, există încă obstacole și lacune culturale între grupuri de oameni și, foarte des, diferențe ce creează conflicte și chiar agresiune. Începând cu anul 2015, Bucureștiul este membru al rețelei Orașelor Interculturale implementată de Consiliul Europei, fiind gazda mai multor evenimente organizate de Comisia Naţională a României pentru UNESCO.
