Să iubești muntele nu înseamnă doar să te plimbi. Carpații au nevoie de întreținere. Vechile trasee turistice trebuie remarcate o dată la câțiva ani. Ba chiar poți amenaja poteci noi, scoțând din anonimat zone inaccesibile. Dar pentru toate acestea e nevoie de oameni dispuși la a-și transforma vacanța în muncă voluntară. Așa i-am desoperit pe „potecătorii“ Asociației Ecouri Verzi din Cluj. Se duce astfel mai departe tradiția născută încă de la 1880.
Hai pe munte! Gata echipamentul? Vezi să nu-ți uiți sticla cu apă. Mâncarea și pelerina de ploaie să nu lipsească din rucsac. Șapca pentru soare. Ne întâlnim cu restul voluntarilor. Și cu cei de la Asociația Ecouri Verzi din Cluj. Ei ne vor pune la dispoziție materialele necesare. Da, mergem să muncim. Nu la plimbare. Să marcăm trasee turistice vechi, unde marcajele s-au șters. Curățat vegetația. Stâlpi noi pe care sunt montate indicatoare ale traseelor, la bifurcațiile drumurilor. Sau cărat bolovani, să-i pui unii peste alții, acolo unde terenul e plat, ca să construiești ceea se numesc momâi, în vârful cărora va exista semnul specific unui anumit traseu. Dacă e să amenajezi poteci noi, construiești podețe peste tot felul de obstacole.
Spre înălțimi, cu nisip și ciment în spinare
Ești pregătit pentru muncă? Ai de cărat materiale la care poate nici nu te aștepți. Apă, nisip, ciment. Sapi fundația pentru un stâlp al indicatoarelor de traseu. Stâlpul are trei metri lungime. Groapa va fi suficient de adâncă pentru ca stâlpul să aibă stabilitate. La fundație se vor turna 15 kilograme de nisip, cinci kilograme de ciment, zece litri de apă. Pe toate le cari de la baza muntelui. Chiar și apa, dacă în zona în care ai ajuns nu e un izvor. Hai, cine cară drujba? Nu are decât opt kilograme. Mai avem materiale cât cuprinde. De luat cu noi. Ferăstraie de mână, perii de sârmă, șablon, vopsea, diluant, cârpe și pensule. Ai adus de acasă un rucsac cu lucrurile personale, în total cam șapte kilograme, mai ales dacă iei în calcul cortul. Dar te mai încarci și cu materialele de construcție. Acum ai de cărat aproape dublu, ca greutate, în spinarea ta. Să nu uităm combustibilul necesar drujbei! Doi oameni trebuie să care stâlpii metalici, de care am pomenit mai devreme. Așa pornești la drum. Spre culmile munților. E mai bine atunci când găsim sprijin de la oamenii din satele montane. Ei sar în ajutorul nostru dacă au o căruță trasă de boi. Sau mai sunt unii care ne ajută cu tractorul și remorca. Dacă nu, ne folosim doar brațele. Dar iubim muntele. Și asta face ca fiecare picătură de transpirație să se transforme în tot atâtea motive de bucurie.
Tradiția de la 1880, a SKV, a renăscut
Am scris cu mai bine de doi ani în urmă, tot în „România liberă“, despre fabulosul fenomen al voluntariatului care a îmbrăcat Carpații noștri în sute de kilometri de trasee și zeci de cabane și refugii. Totul a început încă din anul 1880, odată cu apariția Societății Carpatine Transilvane, la Sibiu, la inițiativa lui Carl Wolf, un temerar deschizător de drumuri în dezvoltarea comunității din care făcea parte. Dar câte alte organizații nu s-au născut după aceea, mai ales în perioada interbelică! România întreagă parcă pulsa atunci când se suna adunarea și oameni din toate categoriile sociale și de vârstă construiau drumuri spre nori. Scopul esențial, așa cum a fost enunțat de Carl Wolf, era ca prin traseele amenajate și marcate, dar și prin cabane și refugii, munții noștri să devină accesibili turiștilor. Toate acele organizații au dispărut atunci când țara noastră a intrat pe mâna comuniștilor. Părea că felul acela de a înțelege viața dedicată muntelui a pierit. Dar nici pomeneală să fie așa. Iar cel mai bun exemplu este ceea ce se întâmplă de ani buni încoace. De când patima înălțimilor a renăscut. Mai greu, ce-i drept, dar e clar că spiritul acesta se află în plină ascensiune. Am descoperit una dintre organizațiile dedicate acestui nobil scop – Asociația Ecouri Verzi din Cluj.
Comunitatea potecătorilor
L-am întrebat pe liderul ei, Horațiu Popa, cum e munca celor care se duc pe munte. Cred că nu este exemplu mai potrivit decât acela de a arăta câte materiale trebuie să cari cu tine, ore în șir, la altitudini unde până și bocancii ți se par grei. Dar cum să-și spună? Ei, oamenii aceștia. Au pornit de la un inedit joc de cuvinte – potecă și muncitor. Și de aici a venit ideea de „potecător“. Așa se numesc, în viziunea acestei organizații, cei care se alătură proiectelor legate de potecile Carpaților, îmi explică Horațiu. Asociația există din 2007, iar pe Facebook e deja o impresionantă comunitate a potecătorilor, de 11.000 de oameni, din toată țara. Nu numai că fac schimb de idei despre ce înseamnă muntele. Atunci când se dă sfoară-n țară, adică ceva de genul „hai să remarcăm un traseu vechi“ sau „să amenajăm un traseu nou“ ori „să facem curățenie pe munte“, lumea sare, cu mic, cu mare, și de la Oradea, și din Cluj sau de Iași, de oriunde. Potecătorii au și vârsta adolescenței, în timp ce alții au atins-o pe cea a senectuții. Egali însă în spirit! Sigur, nu vă imaginați că vin mii de oameni la acțiuni. Mai e încă mult până la un asemenea stadiu al voluntariatului la noi. Mulți spun în prima fază: „Sosim“, când se discută pe rețeaua de socializare. Dar pe munte se întâlnesc, în final, mai puțini. Totuși, media de vreo 20 de persoane, la fiecare acțiune în parte, e încurajatoare.
Gunoaie istorice
Uite că am mai învățat ceva – există și gunoaie „istorice“. Asociația s-a implicat, la început, în proiecte de ecologizare a munților. Horațiu își amintește de cum au muncit voluntarii trei veri la rând în zona Lacului Avrig, cărând nu mai puțin de 1,1 tone de gunoaie care se strânseseră pe potecile și prin pădurile din Masivul Făgăraș. Au găsit cutii de conserve ale căror etichete purtau sigla fostei Republici Democrate Germane, ca să vă dați seama de câți ani zăceau acolo. Munca a fost deosebit de grea, pentru că aveai nevoie de nouă ore, în total, la fiecare drum. Urcai pe munte șase ore, ajungeai în locul unde se aflau sacii cu gunoaie, după care urmau încă trei ore să cobori de pe munte, încărcat. La fel au făcut și în Parâng, în 2009, unde le-a trebuit o vară ca să curețe de gunoaie o zonă aflată la mai mult de 2.000 de metri altitudine. Club de munte, educație ecologică, protecția mediului și a biodiversității – astfel se prezintă această asociație în fața celor care vor să știe ce fac membrii ei.
1.000 de lei pentru fiecare kilometru de traseu montan
Felul în care trebuie marcate traseele turistice este reglementat în Legea Salvamontului. Oricum, cei de la Salvamont supervizează montarea tuturor elementelor care țin de marcarea traseului. Se știe că țara noastră are aproximativ 700 de trasee montane omologate. Ele au nevoie de întreținere, iar acțiunile de remarcare ar trebui să fie organizate cel puțin o dată la trei ani. Marcajele de pe stânci sau copaci se șterg din cauza intemperiilor, în timp ce stâlpii sau panourile cu indicații pentru turiști cad, nu de puține ori, victime unor vandali. Când însă este vorba de amenajarea unui traseu nou, primul lucru pe care-l faci e să mergi pe teren, să stai de vorbă cu localnicii, aflând date despre punctele de interes turistic sau istoric pe care le va atinge viitorul drum. După care începe cea mai grea parte. Proiectul are nevoie de finanțare. E vorba de costul materialelor folosite la amenajarea traseului. Aflu că asta înseamnă, în medie, 1.000 de lei pentru fiecare kilometru. Banii sunt trebuincioși nu doar pentru materiale, dar și la necesarul de unelte, plus transportul voluntarilor. Un sprijin important, remarcă interlocutorul meu, a venit de-a lungul anilor din partea Fundației pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc. „Ei finanțează în fiecare an 15-20 de proiecte pentru refacerea unor trasee ori amenajarea de trasee noi“, se referă Horațiu nu numai la activitatea organizației sale, ci și a altor grupuri de voluntari din țară. Asociațiile încearcă să atragă în astfel de proiecte și autoritățile locale, pentru sprijin material. Contribuțiile de acest fel n-au întârziat să apară, în acest caz fiind vorba, în primul rând, de implicarea administrațiilor din ariile protejate.
Potecă tematică pentru cei cu deficiențe de vedere
Important e ce lași în urma ta, iar potecătorii au ce povesti. Un prim exemplu e legat de cei 60 de kilometri de trasee noi din Munții Țibleș, la care încă mai lucrează și azi, proiectul fiind început în 2009, susținuți de alte două organizații – WWF România și ProPark Brașov. Munca voluntarilor s-a desfășurat și în Munții Făgăraș, acoperind câteva trasee cuprinse între Poiana Neamțului, Șaua Scării și Portița Avrigului, totalizând 20 de kilometri, unul dintre ele urcând până la altitudinea de 2.400 de metri. Tot ei lucrează acum la un traseu în apropiere de Sebeș, la Râpa Roșie. Povestea de aici nu e una fericită, pentru că potecătorii au mai muncit în acest loc și în 2009. Panourile cu felurite date despre bogăția naturii, instalate de-a lungul drumului care poate fi parcurs într-o oră și jumătate, au fost distruse, rupte sau puse pe foc. Totul trebuie refăcut. Trecem la alte trasee, de data asta din Munții Gilău și Muntele Mare, necesitând întreținere, în acest proiect fiind implicată și Asociația Natura Transilvaniei. Aflu și despre o altfel de potecă, amenajată anul trecut, în Făgetul Clujului, de peste un kilometru lungime, dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere. Panourile instalate aici sunt inscripționate în alfabet Braille, fiind scoase în relief și forme semnificând conturul păsărilor sau florilor din zona aceasta.
Programul de muncă din vara asta
La fel de important este și faptul că diverse organizații și-au dat mâna pentru a realiza împreună ceea ce și-au propus. Horațiu mă anunță că, nu cu mult timp în urmă, șase asemenea asociații s-au întâlnit pentru a pune la punct un program al taberelor care vor avea loc în vara aceasta. Primul obiectiv este în Munții Trascăului, zona Bedelu, în perioada 10-13 iulie. Urmează tabăra din Munții Țibleș, între 27 iulie și 10 august, apoi cea din Munții Trascăului, zona Ciumerna, între 21 și 24 august, după care în perimetrul Negrileasa, între 4 și 7 septembrie. Să duci mai departe tradiția „nu înseamnă păstrarea cenușii și predarea flamurii“. Definiția voluntarilor SKV, de la 1880, se aude din nou, azi, în București, Iași, Cluj, Brașov sau Alba Iulia, în rândul organizațiilor capabile nu numai să strângă în jurul lor oameni dedicați acestei idei, dar și să însuflețească proiecte pentru viitorul Carpaților.
