Poate nu e Bucureştiul cel mai bun oraş în care să trăim, dacă stăm să ne gândim că a ieşit în topul celor mai poluate oraşe din Uniunea Europeană, dar are câteva parcuri frumoase. Unele dintre cele mai vechi, cum este şi Cişmigiul, datează de pe vremea lui Carol I. Herăstrăul, cel mai întins parc al Capitalei, s-a născut în timpul lui Carol al II-lea. Comuniştii au amenajat şi ei parcuri întinse, dar parcă tot nu le pot egala în frumuseţe pe cele făcute de regi. „Comuniştii nu prea aveau ce să le ofere oamenilor, aşa că făceau blocuri şi parcuri. Nu îi costau mult şi dădeau impresia că se trăieşte bine. În schimb, parcurile mai vechi sunt personalizate, umanizate, făcute cu grijă şi suflet. Sunt legate de numele unor personalităţi, au propria lor viaţă, au încărcătură sentimentală”, apreciază istoricul Dan Falcan.
Dacă îi impresiona ceva pe străinii care treceau prin vechiul Bucureşti era numărul mare de biserici şi grădini publice. Un colonel german mărturisea despre Cişmigiu că „e un loc în care uiţi că te găseşti în Muntenia şi te crezi trasnportat într-un loc aievea”. Iată ce scrie şi C. Baclabaşa în 1882 despre parcul Bordei. „Lumea venea în grupuri de prieteni sau cu familii, alegea un loc pe iarbă printre tufişuri, întindeau şervete sau ziare, apoi bărbaţii plecau după marinde. Încărcaţi cu oale cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea”. Şi în trecut, grădinile erau refugiul bucureştenilor care nu prea aveau obiceiul să părăsească oraşul. „Veneau cu familia, cu prietenii, cântau, făceau plimbări”, povesteşte istoricul Gabriel Ciotoran, autor al unei cărţi despre grădinile dispărute ale Bucureştiului.
20 de grădini dispărute
Tradiţia de a amenaja parcuri şi grădini apare pe la jumătatea secolului XIX, se dezvoltă în secolul XX şi cunoaşte declinul în comunism, când Cişmigiul altădată iluminat feeric zace în întuneric. În parcurile comuniste, arhitectura este pompoasă, stilul nu este unitary. Lucrurile încep să se degradese definitiv prin anii ’80. „După lăsarea întunericului, nu mai puteai face plimbări. Erau gropi, erau hoţi. Şi lucrurile au rămas aşa mult timp după Revoluţie. Acum se simte din nou grija pentru parcuri, vedem resturante deschise până după miezul nopţii, aleile sunt arhipline. Mai mult sau mai puţin mulţumiţi de felul în care trăiesc, e bine că oamenii îşi petrec timpul liber în natură”, remarcă istoricul Gabriel Citoran. Capitala are acum aproape 40 de parcuri amenajate. Ar fi avut însă încă 20 de grădini, dacă acestea nu ar fi fost demolate în favoarea betonelor.
PARCUL CIŞMIGIU
Cel mai vehi parc din Bucureşti este Cişmigiul. Iată cum îl descrie Alexandru Lancuzov în vol. „Grădinile Bucureştiului”. „Vara, când praful de pe străzi trecea de gleznă şi vârtejurile stârnite de trăsuri făceau aerul sufocant, bucureştenii se adunau aici cu mic cu mare să prindă un colţ de umbră în grădină, să bea o limondă rece sau să se plimbe cu bărcile pe lac. Se făceau concursuri de alergări în jurul lacului, iar unul dintre particianţi a reuşit să înconjoare lacul de 42 de ori. Tot în Cişmigiu s-au organizat şi primele meciuri de box în aer liber, stârnind stupoarea paznicilor: «oameni serioşi care se bat fără pricină şi nici măcar nu-şi scot mănuşile». La fel de pitoresc era Cişmigiul şi iarna. Lacul îngheţat era locul de întâlnire al high-life-ului bucureştean. Doamnele cu rochii grele până la gheaţă, însoţite de domni cu palton şi pălărie puteau fi văzuţi la concursuri de patinaj artistic, pe acordurile muzicii militare”.
Istoria parcului începe din timpul lui Alexandru Ipsilanti (1799) şi îşi trage numele din cuvântul cişmea. Ipsilanti îi porunceşte Mareului Cişmigiu (îngrijitorul fântânilor), Suilgi Başa, să construiască două cişmele în Bucureşti, iar pe una dintre acestea o poziţionează chiar în nordul acestei grădini.
Pe atunci însă Cişmigiul nu era decât „o imensă băltoacă”, unde mahalagii şi pungaşii se adăposteau de patrulele poliţiei. Totul culminează cu ordinele generalului Pavel Kiseleff care vrea să sece mlaştina şi să transforme locul acesta urât într-o grădină publică.
Nu am fi avut astăzi Cişmigiul feeric, dacă n-ar fi fost la mijloc mâna lui Carl Wilhem Meyer, un renumit peisagist pe care Gheorghe Bibescu îl aduce tocmai de la Viena. Proiectul este însă finalizat de Barbu Ştirbei. Apa din lac este împrospătată, după ce se construieşte un heleşteu care ajută „băltoaca” să comunice cu Dâmboviţa printr-un canal. Apoi începe trasarea aleilor (n.r. lucrările se fac doar prin licitaţie publică. Dacă preţurile nu conveneau statului licitaţiile se repetau). Se face legătura între parc şi arterele de circulaţie din oraş, iar în cele din urmă se aduc arbori exotici şi pomi din pădurile învecinate Capitalei. Se plantează peste 30.000 de pomi: arini, arţari, carpeni, măceşi, măr sălbatic, ulmi, plopi albi şi negri, salcie albă, galbenă şi verde, lemn câinesc, măslini, aluni, meri sălbatici, sejari şi tei. De la Viena sunt aduse magnolii, meri decorativi cu floare roşie, frasini pletoşi, aluni cu floare purpurie, cireşi japonezi. O atenţie deosebită se acordă şi lacului. Malurile sunt întărite cu piloni şi nuiele, care apoi sunt acoperite cu iarbă pentru a avea aspect natural. În 1852, Cişmigiul este împrejmuit cu gard. Se construiesc porţi de acces, pe alei se aşterne pietriş, zonele cu flori sunt delimitate. Apar şi primele bănci, toate făcute din lemn de stejar. Din păcate acesta este şi anul în care grădinarul Meyer se îmbolnăveşte de febră tifoidă şi moare pe pământ românesc.
PARCUL CAROL
Un alt parc cu tradiţie este Parcul Carol, de pe Dealul Filaret. În sec. XVIII, zona era numită Podgoria Bucureştilor. Mai târziu, locul devine un bun spaţiu pentru petrecerile în aer liber. Arnăuţii făceau exerciţii de călărie, iar sacagiii luau apă dintr-o fântână şi o vindeau prin mahalele unde nu erau cişmele.
În 1905, Take Ionescu decide să transforme terenul într-un parc naţional şi să organizeze o expoziţie, prin care să fie sărbătoriţi cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, aflăm din cartea lui George Potra despre „Bucureştii de altădată”. Aşa încep lucrările care transformă o „câmpie mlăştinoasă” într-un frumos parc. Şi de data aceasta se apelează la un arhitect străin, francezul Eduard Redont, iar în mai puţin de un an regiunea este secată, nivelată şi pregătită pentru a fi parc. Se plantează 4206 de arbori mari, 5980 de conifere, 48.000 de arbuşti, 49.000 de plante forestiere, 97.000 de plante înflorite. Pe lângă francezul Redont mai sunt implicaţi şi alţi arhitecţi celebri care trăiau la Bucureşti, de exemplu arhitectul Grant (n.r. numele său rămâne în istoria Bucureştiului prin Podul Grant ce îi poartă numele). Pentru amenajarea cu stânci a parcului şi pentru construirea unei cascade se aplează la serviciile inginerului Vasile Petrescu, pentru sculpturi sunt responsabili Stork şi Paciurea, iar pentru construcţia Arenelor Romane este cooptat inginerul Elie Radu. Totul se termină în 1906 când se inaugurează şi expoziţia. „ Pe un soare de vară, mii de oameni gătiţi ca de sărbătoare pornesc către Dealul Filaretului, unde ca din basme a răsărit un oraş întreg românesc. Cele 101 salve anunţă plecarea de la Palat a familiei regale. De la ferestre sau balcoane şi mai ales de pe stradă se aruncă cu flori. Mii de chipuri sunt pătrunse de bucurie nemaivăzută”, scrie Alexandru Lancuzov în cartea sa despre „Grădinile Bucureştiului”. Imediat după 1947 parcul a fost redenumit „Parcul Libertăţii”. A suferit schimbări importante, mai ales că majoritatea monumentelor au fost demolate sau mutate. În 2004, parcul Carol a mai trecut prin câteva încercări importante. În locul mausoleului urma să se construiască acolo Catedrala Mântuirii Neamului. Din fericire, proiectul nu a fost dus la bun sfârşit.
PARCUL IONAID
Tot pe la 1900 se deschide o altă grădină superbă în Bucureşti. Este vorba despre parcul Ioanid. Povestea lui începe, totuşi, undeva pe la 1856, când terenul este cumpărat de la marele agă Pană Bibeanul de către librarul George Ioanid. Îninate să devină un teren „cu potenţial”, zona nu fusese decât un maidan, iar mai târziu un spaţiu împărţit de meşteşugari şi negustori. Scriitorul Nicolae Filimon aminteşte de această grădină şi o descrie drept locul unde se adună cei „deprinşi cu viaţa orientală, cea plină de lene şi poezie”. Pasiunea librarului pentru natură transformă această grădină într-un loc plin cu pomi exotici, viţă de vie, flori rare şi legume bine cultivate.
Pe la 1909 nu mai este însă vorba despre o simplă pasiune pentru grădini. Ioanid librarul aduce arhitecţi care amenajează parcul în paralel cu vilele din zonă. „Este gândit ca o gradină publică şi e realizat în stilul anglo-chinez. Elementele de peisaj seamană celor din parcurile occidentale. Apar pavilioane, e amenajat un lac şi mici piaţete”, scrie Cristina Woinaroski în cartea sa numită „Lotizarea şi parcul Ioanid. Aceeaşi autoare remarcă faptul că, în ziua de astăzi, parcul nu mai are mult de-a face cu proiectul de la 1900. „Multe detalii au fost simplificate, altele chiar pierdute”, menţionează Woinaroski.
PARCUL HERĂSTRĂU
Pe lacul Herăstrău îi plăcea Ecaterinei Ipsilanti să se plimbe cu barca însoţită de lăutari, înainte ca parcul să fie amenajat. Herăstrăul, acum cel mai întins parc al bucureştenilor, devine cu adevărat o grădină publică abia pe vremea lui Carol al II-lea (n.r. parcul s-a şi numit o bună bucată de timp „Parcul Carol al II- lea). S-au expropriat câteva zeci de locuinţe sărace, situate în apropierea grajdurilor lui Alexandru Marghiloman (n.r locul unde se află acum Casa Presei) şi foarte rapid s-au trasat alei pentru a face loc celui mai întins spaţiu verde din Bucureşti.
Arhitecţii Pinard şi Rebhun vedeau acest loc drept unul perfect pentru organizarea de expoziţii. De altfel, s-au şi făcut pavilioane pentru expoziţii, iar în 1936 la Pavilionul televiziunii are loc prima demonstraţie cu un televizor marca Philips.
Pentru amenajare, s-au folosit specii de arbori şi arbusti foarte variaţi şi s-a făcut totul pentru a pune lacul în valoare. Insula trandafirilor, aflată în partea de sud, a dat şi ea viata parcului. Tot în 1936 a fost inaugurat şi Muzeul Satului, printre primele din Europa de acest fel, cu o varietate de case ţărăneşti din toate zonele ţării.
O altă poveste interesantă legată de parcul Herăstrău este cea legată de fântâna situată la intrarea dinspre Piaţa Aviatorilor. „Se spune că atunci când Carol al II lea a revenit illegal în ţară, o ţărancă, Modura, a zărit avionul şi l-ar fi întâmpinat cu un urcior cu apă rece, după ce a aterizat”, povesteşte istoricul Dan Falcan. Parcul va fi reamenajat în 1951 şi i se va schimba denumirea în Parcul Stalin. Pe malul nordic al lacului se vor construi câteva cluburi sportive destinate miliardarilor, iar populatiei îi vor rămâne la dispoziţie aleile de pe malul sudic, mai asfaltate şi mai bătute de soare. Toată lumea cunoaşte acum parcul sub denumirea de Herăstrău, nume care îi vine fix de la cuvântul „fierăstrău”, întrucât în zona s-ar fi aflat un joagăr comunal cu care lumea îşi tăia lemnele.
PARCUL TEI
Are o poziţie naturală deosebit de frumoasă, dar se remarcă „mici deficienţe” la nivel „compoziţional”, scria R. Marcus în cartea sa „Parcuri şi grădini în România”. Deşi planurile pentru amenajarea acestui parc existau încă din 1935, lucrările au fost sistate odată cu venirea războiului. S-au reluat abia în perioada comunistă, dar compoziţia parcului nu a fost raportată la cel mai important element al său: lacul. „Dacă l-ar fi pus în valoare ar fi asigurat parcului un caracter propriu. Proiectanţii au realizat însă o reţea de alei oarecare, ce putea fi aplicată pe orice teren. Aleile ar fi trebuit să deschidă o perspectivă lungă spre apă, să semnealeze de la intrare vizitatorilor că au în faţa cel mai frumos lac. Dar proiectanţii au închis perspectiva cu două statui”, scrie Marcus. Arhitectura a fost tratată, de asemenea, cu uşurinţă. „În toate parcurile s-au pus statui de acelasi fel, busturi din prefabricate şi aşa au reuşit să scadă interesul publicului pentru sculpturi”, notează Marcus.
PARCUL NAŢIONAL (fost 23 August)
Aici s-a aflat o imensă groapă rămasă în urma unei exploatări de cărămidă. În 1953, apare ideea construcţiei unui stadion pentru o sută de mii de spectatori şi acestui stadion îi va fi ataşat parcul. Vor fi construite şi un teatru, terenuri de tenis, volei, baschet şi un turn de paraşutism pentru antrenamente. Proiectul a fost pus la punct de arhitectul W. Juster şi de arhitecţii Dâmboianu şi Aznavorian. Ca şi celalte parcuri comuniste nu este unul amenajat „ca la carte”. „Vegetaţia a fost plantată în grabă, s-au făcut alăturări nepotrivite, precum cea de salcâm cu plop piramidal, liliac şi arţar. Gruparea acestor arbori şi arbuşti nu are efect estetic”, scrie R. Marcus. Autorul remarcă însă şi o porţiune reuşită a parcului, respectiv cea în care se află lacul.
