Flota militară românească a fost decimată de sovietici în septembrie 1944. Ne-au luat, ca pradă de război, nu mai puţin de 119 vase de toate categoriile, între care distrugătoarele „Mărăşeşti” şi „Mărăşti”, submarinul Delfinul şi nava-şcoală Mircea. O parte ne-au fost restituite, în 1945 şi 1946.
Ne vom ocupa în cele ce urmează de povestea unui alt tezaur al României, pe care tot ruşii ni l-au luat. Este vorba de flota militară şi comercială, capturată de sovietici în septembrie 1944. Numai în ceea ce priveşte flota militară, cifra se ridică la 119 nave de toate categoriile, de la distrugătoarele “Mărăşeşti” şi “Mărăşti”, până la nava-şcoală “Mircea”, submarinul “Delfinul”, ca să nu mai vorbim de canoniere, torpiloare, vedete rapide, lista fiind completată cu vasele de luptă fluviale. Toate au fost duse în porturile ruseşti, unde au căpătat alte denumiri. Urmează însă două momente, în 1945 şi 1946, când ruşii decid să ne restituie o mică parte din ceea ce ne luaseră ca pradă de război. Eram ţară învinsă, iar ei învingătorii, în cel de-al Doilea Război Mondial.
Avem la dispoziţie descrierea acelor evenimente, în special declaraţiile înalţilor comandanţi sovietici, cât şi ale politicienilor români, cei aflaţi atunci la putere, mulţi dintre ei din noul val, comunist. Se încearcă a se da impresia unor sărbători, cu toate că declaraţiile înalţilor ofiţeri ai Marinei Regale Române arată cu totul altceva. Amărăciunea. Este un tablou pe care îl privim azi, la 70 de ani distanţă, în timp. Mărturii descrise în cartea „Politica navală postbelică a României”, cu referire la perioada anilor 1944-1958, autorul volumului fiind comandorul Marian Moşneagu, doctor în Istorie, şeful Serviciului Istoric al Armatei.
Un patriot, amiralul Petre Bărbuceanu
Un personaj se evidenţiază, Petre Bărbuceanu, amiral, subsecretar de stat pentru Marină. Aşa cum îl descrie contraamiralul Nicolae Cristescu, într-o circulară referitoare la restituirea navei-şcoală „Mircea”, a fost omul care a depus un uriaş efort, zi de zi, pentru recuperarea flotei noastre. Primind sprijin de la Petru Groza, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cât şi de la Vasile Răşcanu, ministru de Război, Petre Bărbuceanu a ţinut contact permanent cu înalţii oficiali ruşi care se aflau pe teritoriul României.
Există însă un element foarte interesant în acea circulară a contraamiralului Cristescu, care arată până la urmă cadrul în care se găsea ţara noastră în acel moment, începutul tranformării României în stat comunist. „A reuşit să arate că Marina nouă se găseşte într-adevăr pe drumul democraţiei, devotându-se intereselor superioare ale ţării”. Mult mai clară este declaraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe 12 octombrie 1945, când are loc, la Galaţi, ceremonia predării de către ruşi a 41 de nave, dintre care 16 militare. „Sărbătorim un mare succes politic al Guvernului Petru Groza. Este în afară de orice bănuială că numai un Guvern care se bucură de încrederea URSS putea obţine restituirea unor vase înarmate, care au fost trimise pentru a răspândi moartea şi a pustii teritoriile unui stat vecin”.
Prima listă a navelor restituite
Conform datelor pe care le avem la dispoziţie, eforturile României încep încă din vara lui 1945, când o delegaţie a noastră, aflată la Moscova, în rândul căreia se afla şi ministrul de Război, ridică problema flotei. Ruşii se arată deschişi. Altă delegaţie, condusă de Petru Groza, pune pe tapet acelaşi subiect, iar anunţul oficial se va face în septembrie, acelaşi an. Sovieticii ne dau înapoi navele. Nu toate, însă. Moscova decide, în 25 septembrie, să ne restituie distrugătoarele “Mărăşeşti” şi “Mărăşti”, canonierele “Ghiculescu” şi “Stihi”, la care se adaugă torpiloarele “Zborul” şi “Zmeul”, submarinul “Delfinul”, şase vedete torpiloare şi trei vedete fluviale. Urmează navele din flota comercială, adică şalupele hidrografice “Rândunica” şi “Pescăruş”, trei remorchere, opt şlepuri şi două şlepuri-tanc, un pontoon, trei şalupe, două barcazuri, trei ambarcaţiuni cu vele şi un doc plutitor de 1.400 de tone.
Prietenia “înjghebată”
Era necesar ca ai noştri să refacă echipajele care să preia navele militare. Cu puţin timp înainte de festivitatea de la Galaţi, amiralul Petre Bărbuceanu se adresează ofiţerilor şi militarilor din Marina Regală Română. Este mai degrabă un mesaj de îmbărbătare, în condiţiile vitrege de atunci. Dar să vedem ce scrie amiralul, conform arhivelor, în Ordinul din 4 octombrie 1945. „Aceste nave vor forma nucelul nucleul Marinei noastre de război viitoare”, urmând apelul către camarazii săi, „să reînvie tradiţia şi spiritul marinăresc de care au fost animaţi altădată marinarii români. Se cere din partea tuturor, în aceste timpuri grele, destule sacrificii pe care eu le înţeleg că sunt greu de suportat, dar cu toţii trebuie să contribuim la ridicarea acestei Marine şi să o aducem la înălţimea pe care o doreşte poporul democratic român”.
Aşa cum noua politică o cere, amiralul nu uită să spună şi despre prietenia româno-sovietică. Evident, un şablon în spatele căruia se ascundea parcă o veche zicală românească, „te faci frate cu Dracul, până treci puntea”. Amiralul le spune aşadar marinarilor români cum va sta treaba de acum încolo. „Să contribuie fiecare, din toate puterile, la cimentarea legăturilor de prietenie între Marina Regală Română şi Marina Sovietică, datorită cărei prietenii înjghebate a fost posibil să ni se restituie aceste nave, pe care să ne sprijinim acum, ca să putem să ne întărim în viitor, cu concursul prietenesc al marinarilor sovietici”. Foarte interesant cuvântul “înjghebat”, inteligent strecurat. Care înseamnă ceva făcut la repezeală. Alte comentarii sunt de prisos.
Despre învingător şi învins
Discursurile oficialilor români şi sovietici prilejuite de festivitatea de la Galaţi, din 12 octombrie, ne transmit destul de clar atmosfera. De remarcat că amiralul Petre Bărbuceanu accentuează faptul că ruşii ne restituiseră doar „o parte” din flota militară. Dar cel mai interesant aspect este scos în evidenţă de ministrul nostru de Externe, totodată vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, cel care pune lucrurile la punct şi arată clar locul României după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Ba chiar accentuează ideea că tot ceea ce se întâmplă în acea zi este o premieră în relaţiile celor două ţări, care până nu demult au fost în tabere adverse.
„Cred că este pentru prima dată în istoria războiului când învingătorul restituie învinsului armele cu care i-a adus moartea şi pustiirea”. Recunoşteam că suntem mult mai slabi, în comparaţie cu uriaşul de la Răsărit, declară, la rândul său, Petru Groza. „Vasele noastre sosite astăzi, aici, sunt şi ele solii acestei epoci viitoare de pace, sunt şi ele martore că alături de noi, în Răsărit, avem un uriaş şi puternic vecin, în popoarele URSS”.
Momentul este subliniat şi de sovietici, prin amiralul Bogdenko, cel care vorbeşte despre „renaşterea Marinei democratice române”. Sunt semnate, de către cele două părţi, procesele verbale de predare-primire a nevelor, apoi militarii ruşi le părăsesc, iar românii le iau locul. Cel care, oficial, ia în primire navele, căpitan-comandorul Reţeanu, rosteşte, conform uzanţelor, că „în numele Majestăţii Sale Regelui şi al Guvernului României, am onoarea a primi navele, asigurându-vă de recunoştinţa ostaşilor Marinei Regale Române faţă de Guvernul URSS”.
„Acolo sunt şi Ochii Regelui”
Nu există nicio relatare despre prezenţa Regelul Mihai la Galaţi, pe 12 octombrie 1945. Explicabil, având în vedere că acesta se afla deja în conflict cu Guvernul impus de sovietici în România. Suveranul refuză astfel să fie parte a noii puteri, în ceea ce istoria consemnează drept „greva regală”. Şi totuşi, aşa cum în discursul său ţine să sublinieze, Gheorghe Tătărescu consideră că „de departe, ochii Regelui au putut să vadă primirea vaselor noastre militare, şi e firesc să fie aşa. Acolo unde e Ţara şi unde e Guvernul Ţării, acolo sunt şi ochii Regelui”. Alta va fi situaţia în ziua de 26 mai 1946, de data asta la Constanţa, când Regele acceptă invitaţia de a participa la ceremonia restituirii navei-şcoală „Mircea”. Suveranul nu rosteşte însă niciun discrus. Arhivele, cel puţin, nu consemnează aşa ceva.
Sclipici de tip comunist
Data venirii acestei nave la Constanţa se modifică de câteva ori, mai întâi a fost 19, apoi 21, pentru ca în final să fie 26 mai. Aproape toţi membrii Guvernului României participă la ceremonie, la care primesc invitaţii şi 500 de cetăţeni ai oraşului, probabil aleşi pe sprânceană. Guvernul român merge la Constanţa cu un tren special, incluzând trei vagoane de primă clasă, la care se adaugă alte şase vagoane-platformă, pentru maşinile oficialilor. Cum momentul trebuia să fie cât mai mult evidenţiat, sunt invitaţi ziariştii români şi străini. Se va face şi o masă grandioasă, tot pentru demnitari, unde fiecare tacâm costă 105.000 de lei, la valoarea de atunci a banilor. Din partea ruşilor, cel mai important oaspete este mareşalul Tolbuhin, alături de el fiind comandantul Grupului Armatelor de Sud. Trenul guvernanţilor soseşte în oraşul de la malul Mării Negre la 11.45, oaspeţii sovietici îşi fac apariţia la 11.45, în timp ce Trenul Regal, în fapt un singur vagon, din câte este consemnat, va sosi la ora 11.55 în gara din Constanţa.
Regele la bordul navei-şcoală „Mircea”
Regele urcă la bordul emblematicei nave „Mircea”, după o scurtă ceremonie în care comandantul sovietic al vasului îl invită pe punte. Ofiţerul raportează că este gata să predera nava, drapelul românesc fiind ridicat apoi pe cel mai înalt catarg, în acordul Imnului Regal. După ce căpitanul de rangul I Katvicico spune că „îndeplinesc ordinul Guvernului meu şi al comandantului Marinei Sovietice şi, cu onoare, vă predau nava Mircea”, ofiţerii români şi ruşi semnează documentele de predare-primire. Ocazie cu care amiralul Petre Bărbuceanu face referire la însemnătatea acestui vas pentru România, spunând că „a fost leagănul în care au crescut 40 de promoţii de marinari”. Totul se încheie la ora 13.30, când Regele părăseşte vasul şi totodată portul, şi se îndreaptă spre Primăria oraşului Constanţa.
Sovieticii ne-au restituit doar ce-au vrut ei
Ruşii ne-au mai restituit, până în 1951, o serie de nave militare, între care patru distrugătoare, cinci monitoare, o şalupă pentru drenaj magnetic, dar şi vase fluviale. Văzând toate acestea, se naşte o întrebare, aş spune firească. De ce oare sovieticii nu au acţionat în acelaşi mod şi în cazul tezaurului pe care România l-a transferat la Moscova în timpul Primului Război Mondial? Vedem, iată, declaraţiile oficialilor ruşi după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, legate de flotă. Ei subliniază că navele au fost predate “noii” Marine, cea democratică, deci în noua Românie, care deja aluneca, în 1945, spre comunism. Am scris cu ani în urmă despre chestiunea legată de Tezaurul Băncii Naţionale a României.
Există o decizie a Sovietului Comisarilor Poporului, din 26 ianuarie 1918. Acolo se spune că “tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”. Mulţi ani mai târziu, în 1965, Nicolae Ceauşescu, proaspătul şef instalat la cârma României, se duce la Moscova şi ridică problema Tezaurului. Le aminteşte ruşilor ce au promis, că vor returna acest tezaur atunci când România va fi comunistă. Poftim, e comunistă acum, daţi-ne tezaurul, a fost, în esenţă, mesajul liderului român. Răspunsul pe care l-a dat atunci Leonid Brejnev, conducătorul sovietic, a fost cât se poate de clar. „Noi am ajuns la concluzia să considerăm această problemă îngropată”, se arată în cartea intitulată „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”, istoricii Cristian Păunescu şi Marian Ştefan fiind autorii acestui volum. Ce poţi să mai spui? Suntem prea mici pentru o lume atât de mare…