„Sunt loială, nu sunt o trădătoare și iubesc țara asta pentru că cel mai simplu lucru este să-ți iei un bilet și să pleci în altă parte” – declara Elena Lasconi în timpul campaniei din 2024, sugerând că romanii din diaspora sunt trădători. Mai recent, Traian Băsescu condamna sarcastic diaspora pentru rezultatul din primul tur al alegerilor prezidențiale din 2025:: “Ei trăiesc în Occident şi spun: ia, voi care trăiţi acasă, ia treceți voi către tătucul Putin, îndreptaţi-vă către Putin!” Fără a formula un atac direct, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a ales să reproducă integral un mesaj anonim primit pe Facebook, în care autorul sau autoarea ironiza diaspora, invitând-o să revină acasă sa trăiasca pe propria piele o eventuală epocă George Simion: „E bine sa fie și ei de la început aici când va curge MIEREA pe la robinete.”
Ironia, sarcasmul și chiar disprețul față de „cerșetorii” și „fetele” din diaspora din partea unor reprezentanţi ai elitelor politice si mass-media nu sunt fenomene noi în discursul politic și mass-media. Un exemplu notoriu rămâne maneaua senatorului PSD Niculae Bădălău – “Să vină diaspora / Că noi ne p… pe ea”. Astfel de declarații și atitudini contribuie, direct sau indirect, la consolidarea resentimentelor unei părți semnificative a electoratului care l-a susținut pe George Simion. Aceste resentimente sunt alimentate de realități socio-economice dure care au marcat perioada postcomunistă: inegalitatea, corupția structurală și starea deficitară a principalelor servicii sociale, in special în sănătate și educație. In plus, dezvoltarea neuniformă a infrastructurii și decalajele urban-rural i-a împins pe milioane de români sa caute un viitor mai bun in afara granițelor. Astfel, Romania are cea mai mare diaspora din Europa: 6.5 milioane de romani trăiesc și muncesc in străinătate, contribuind 2% din PIB-ul României, iar 2023 a fost un an record din punct de vedere al emigrării.
Riscurile asociate emigrării – inclusiv exploatarea, munca forțată, “in sclavie”, sau traficul de persoane – au fost documentate de presa română. Totuși, în spațiul public continuă să domine narațiunile despre rețele infracționale, în detrimentul unor perspective mai nuanțate și mai apropiate de realitățile trăite. Costurile sociale și emoționale ale emigrării sunt rar discutate, iar imaginea diasporei este adesea construită pe baza unor stereotipuri simplificatoare, care ignoră diversitatea și complexitatea fenomenului emigrării. Aceste stereotipuri sunt organizate în funcție de clasă socială, gen și etnie: „cerșetorii” și „hoții” (asociați frecvent cu o anumită minoritate), „fetele la produs”, „căpșunarii” și muncitorii necalificați.
În opoziție, votantul pro-european este adesea prezentat în discursul public ca parte a unei clase educate și „loiale” României, care a ales să rămână, spre deosebire de cei care ar fi cedat tentației „facile” de a pleca. Această polarizare simbolică între „cei rămași” și „cei plecați” contribuie la intensificarea polarizării sociale si politice.
Stereotipurile respective – reflectate inclusiv în discursul unor lideri pro-europeni – sunt valorificate strategic de extrema dreaptă și de candidatul acesteia, George Simion. Dacă în trecut Corneliu Vadim Tudor exprima un dispreț similar față de „căpșunarii” din diaspora care „ne aleg nouă președintele”, astăzi partidele populiste AUR și S.O.S sunt singurele formațiuni care s-au adresat sistematic diasporei, prin campanii susținute în afara țării. Acestea tematizează explicit și exploatează abil, prin mesaje încărcate emoțional, experiențele marginalizării, ale alienării și frustrării trăite de mulți români plecați. Naționalismul agresiv și o idee de reconstrucție demografică a țării (care include și politici nataliste ce periclitează drepturile reproductive ale femeilor) au motivat liderii AUR-ului sa se concentreze pe un electorat neglijat de partidele tradiționale. Opoziția intre elite și „cei mulți și uitați” a fost cu mare îndemânare mobilizată de AUR pentru a-și lărgi electoratul, înăuntrul și în afara României. În plus, AUR îmbină cu dexteritate elemente ideologice de extremă dreapta cu elemente de stânga, într-un mod ce rezonează direct cu experiența de cele mai multe ori frustrantă și dificilă a celor mulți pentru care emigrarea nu a însemnat prosperitate și demnitate, ci exploatare, umilire și dezamăgire.
În acest context, declarații precum cele ale Elenei Lasconi sau ale lui Traian Băsescu contribuie la accentuarea polarizării politice din România, consolidând un clivaj de clasă și permițând lui George Simion sa se erijeze în poziția de reprezentant al „poporului uitat si batjocorit”, ai „plevei” sociale, și acasă și in străinătate. Cu alte cuvinte, ele îndeplinesc visul populist al extremei drepte, punând paie pe focul conflictului dintre „elită” și „popor” pe baza căruia extrema dreaptă și-a construit cu succes programul politic.
Reprezentarea oferită de Nicușor Dan diasporei în ultima dezbatere electorală – „sunt oameni care performează, care lucrează într-un mediu competitiv” – rămâne, de asemenea, una parțială și stereotipizată. În lipsa unui discurs politic viu, care să reflecte și să valorizeze experiențele complexe, uneori marcate de inegalitate, traume, frustrare și umilințe, aceste clivaje vor continua să fie exploatate de populiști, în detrimentul unei agende democratice și a unor soluții reale.
