Să mergi prin troiene ca să vezi „Troienele” pare a fi curată fatalitate. Dar exact acest lucru s-a întâmplat de curând, când, în ciuda nămeţilor, a viscolului şi a condiţiilor vitrege din trenurile româneşti, am pornit la drum, ca Ana lui Manole din baladă, spre Iaşi, ca să văd unul dintre cele mai mari spectacole de teatru ale secolului XX.
Mizând totuşi pe faptul că apocalipsa nu era programată chiar în aceeaşi zi cu premiera, am ignorat codul galben de ninsoare dorind să revăd după 22 de ani remake-ul unui spectacol care la vremea lui mi-a marcat destinul. Era un eveniment de neratat, căci nu se întâmplă în fiecare zi să participi la un moment istoric. Spre încântarea spectatorilor de azi şi de ieri, Andrei Şerban a montat din nou cea mai spectaculoasă parte a legendarei sale „Trilogii” , „Troienele”, la Opera din Iaşi.
Teatrul ca exorcizare
După toate sondajele de opinie şi după toate exit-poll-urile teatrale, dacă le putem spune aşa, atât cronicarii, cât şi simplii spectatori care au trecut în ultimele două-trei decenii pragul teatrelor recunosc în unanimitate (iată că unanimitatea e şi ea bună la ceva, atunci când nu e vorba de politică) că cel mai bun spectacol montat vreodată pe scenele româneşti este „Trilogia greacă”, pus în scenă de Andrei Şerban la Naţionalul din Bucureşti în anul 1990.
Spre uzul cititorilor mai tineri este cazul să facem puţintică istorie. În chiar primele luni de după Revoluţie, teatrul (ca şi circul) se mutase în stradă. Piaţa Universităţii devenise zona liberă de neocomunism, iar pe peluza din faţa Teatrului Naţional greviştii foamei protestau împotriva regimului lui Ion Iliescu, care confiscase revoluţia. Se cânta „Mai bine mort decât comunist” şi se susţinea punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care cerea o minimă lustraţie, şi anume ca foştii nomenclaturişti şi securişti să nu mai candideze în alegeri. Sub incidenţa punctului 8 ar fi căzut însă şi Ion Iliescu, preşedintele Frontului Salvării Naţionale, partidul-stat la acea oră. La chemarea lui Ion Iliescu, care încă mai ţinea la „sfintele idealuri ale comunsmului”, minerii făceau excursii destul de dese la Bucureşti ca să-i înveţe ei minte pe „golani”. Au dat lecţii de democraţie tuturor cu ranga şi au primit pentru asta mulţumirile fierbinţi ale şefului statului. Acesta era spectacolul din stradă.
În tot acest timp, însă, în interiorul Teatrului Naţional se construia un spectacol prin care se încerca o adevărată exorcizare a acelui spaţiu unde răsunaseră adeseori tirade cu „mândră corabia, meşter cârmaciul”. Andrei Şerban revenise din America şi lucra „Trilogia greacă”. El i-a invitat pe toţi actorii vechi ai teatrului să intre în distribuţie (unii au acceptat cu bucurie, alţii au refuzat indignaţi) şi a dat un casting imens pentru a angaja actori tineri. A lucrat intens la cele trei spectacole – „Medeea”, „Troienele” şi „Electra” – şi a dăruit românilor spectacolul absolut, spectacolul total .
A fost însă un moment în care spectacolul străzii s-a intersectat cu cel din teatru. Pe când regizorul repeta cu actorii, nişte mineri au năvălit cu bâte şi răngi în teatru. Nu se ştie exact ce căutau acolo, cert este că nu veniseră ca spectatori. Actorii repetau împreună cu compozitoarea Liz Swados incantaţii în greaca veche. Văzând minerii, artiştii au început să recite tiradele greceşti cu sunete acute, mai tare şi mai tare, construindu-şi parcă astfel un zid de protecţie. Minerii au rămas mai întâi cu gura căscată, după care au luat-o la fugă, speriaţi. Magia incantaţiei funcţionase. Dracii cu lămpaşe au ieşit din „trupul” teatrului. Premiera a avut loc şi spectacolul a fost un succes fulminant. Acum „Trilogia greacă” este un capitol important din istoria teatrului universal şi se predă în facultăţile de artă din întreaga lume.
Înapoi în viitor
De toate acestea îmi aminteam în drum spre Iaşi şi sentimentul că acum 22 de ani participasem la un eveniment istoric mă făcea să mă simt privilegiată. Aveam însă o mare teamă în suflet. Dacă acum, după atâţia ani, spectacolul nu mai funcţionează? Dacă mi se năruieşte legenda? Dacă e ca atunci când îţi revezi peste ani un iubit din adolescenţă şi ajungi să te întrebi dezamăgită: „Dar oare ce-am văzut eu pe vremuri la băiatul ăsta de l-am iubit atât de mult?” Îmi doream ca spectacolul meu de suflet să fi rămas tot tânăr şi frumos, ca să-mi justifice „îndrăgosteala” de tinereţe. Şi, spre maxima mea satisfacţie, exact aşa s-a şi întâmplat. „Troienele” de la Iaşi nu doar că nu a ajuns o piesă de muzeu, ci a rămas un organism viu ce pare menit să fie veşnic tânăr. Nu numai că Făt Frumos e la fel de chipeş ca acum 22 de ani, ci este şi ursit să aibă parte de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte. Acum, cei născuţi după 1990 nu mai sunt nevoiţi să citească în cărţi despre marele spectacol al lui Andrei Şerban, ci îşi pot dărui o călătorie la Iaşi şi un bilet la teatru. Şi sunt convinsă că aşa cum generaţia mea a fost profund marcată de „Trilogie”, la fel se va întâmpla şi cu cei ce vor vedea astăzi „Troienele”. În viitor se vor lăuda şi ei copiilor şi nepoţilor că au văzut cu ochii lor acest spectacol. Se poate spune deci că în 2012 pentru iubitorii de teatru adevăratul nume al lui Moş Crăciun este de fapt Andrei Şerban.
