După numele prezente pe afiş, Selecţia oficială a Festivalului de la Cannes pare destul de echilibrată în conţinut. Prezenţa unor autori în Competiţie e cu atît mai interesantă cu cît – în ultimele lor apariţii pe ecran – au construit proiecte care sînt cel puţin chestionabile din punct de vedere valoric.
Ultimul film al lui Alexander Payne (care a mai fost în Competiţie la Cannes în 2002, cu About Schmidt) – The Descendants – oferă o poveste în care, în aparenţă, visul american e pus sub semnul întrebării (şi cei bogaţi suferă, şi ei sînt neîmpliniţi). Doar în aparenţă, fiindcă filmul nu depăşeşte limitele mainstream-ului hollywoodian şi, pînă la urmă, devine corect politic şi dă şansa la fericire personajelor care dau dovadă că nu s-au lepădat de conştiinţă. Avînd în vedere că filmele conformiste ale lui Payne au ocolit Cannes-ul (Sideways, Descendants), Nebraska ar putea fi o surpriză. Pentru a revendica un premiu, un bărbat în vîrstă călătoreşte din Montana în Nebraska alături de fiul său, acesta din urmă însoţindu-l în speranţa că va reuşi să îl descopere ca om. Din perspectiva subiectului, filmul ar putea avea calitatea unui The Straight Story, însă nu e un fapt pe care aş avea curajul să pun un pariu.
Veteranul acestei competiţii este Roman Polanski. Şi el se întoarce la Cannes după unsprezece ani; în 2002 The Pianist a fost distins cu Palme d’Or. Venus in Fur e ecranizarea piesei de teatru omonime pe care a scris-o David Ives, o piesă consacrată pe Broadway. O actriţă încearcă să convingă un regizor că merită rolul principal din producţia lui următoare. Emanuelle Seigner joacă aici rolul principal şi – avînd în vedere că e soţia lui Roman Polanski – avem un mic joc autoreferenţial-ironic la adresa istoriei lor, în relaţie cu cinematograful. Ceea ce deja e un semn bun faţă de ultimul film semnat de Polanski, care e tot o ecranizare după o piesă de teatru. Carnage era un film marcat de propria importanţă, cu intepretări actoriceşti exagerate (Jodie Foster, în special) şi cu o atitudine sfătoasă. Fapte cu atît mai evidente cu cît Polanski obliga cinematograful să rămînă un simplu mijloc narativ, în loc să îl dezvolte ca mediu capabil să se întoarcă asupra propriilor formule de expresie şi să interogheze transformarea unui act teatral în reprezentare filmică, sau trecerea de la registrul de interpretare teatral la căutarea mişcării naturale în cinema.
