Onorându-şi denumirea de „Teatrul Naţional de Operetă” (TNO), imensa trupă de artişti se pregăteşte ca în această nouă stagiune să-şi prezinte spectacolele în toate marile oraşe ale ţării. Aceasta este vestea bună. Vestea proastă este că Opereta nu mai are sediu, fiind de aceea obligată să joace doar „în deplasare”.
Despre turneul extins al acestui teatru, despre festivalul „Viaţa e frumoasă”, la care Opereta nu renunţă chiar şi în lipsa unui sediu, şi despre toate celelalte proiecte ale acestei instituţii de spectacole ne-a vorbit Răzvan Ioan Dincă, directorul TNO.
Am auzit că veţi avea o stagiune cu totul atipică. În ce constă acest lucru?
R.I.D.: Teatrul Naţional de Operetă nu mai are sediu. Astfel am ajuns o trupă de nomazi care-şi desfăşoară activitatea într-un soi de caravană. Plecăm într-un turneu unde cel puţin 12 mari producţii se vor deplasa în marile oraşe unde putem găsi spaţii adecvate, căci nu vrem să facem rabat de la calitate. Sigur spectacolele nu vor putea fi exact ca la sediul pe care l-am avut, dar nu vom face nici compromisuri.
Cum s-a ajuns ca Opereta să fie pe drumuri?
R.I.D.: După cum se ştie, clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti unde noi funcţionam din 1986 este în reparaţie, aşa că a trebuit să părăsim acel spaţiu. Dar trebuie spus că aceea era Sala Studio a Teatrului Naţional, perfectă pentru un spectacol dramatic, dar nu şi pentru unul muzical. Nu era prevăzută cu fosă pentru orchestră şi nu avea nici o acustică potrivită. Dar, în megalomania lui, Nicolae Ceauşescu, trecând într-o zi pe lângă vechea clădire a Operetei, de pe splaiul Dâmboviţei, pe unde trebuia să fie Bulevardul Victoria Socialismului, a dat cu un gest specific din mâna dreaptă şi a ordonat să fie demolată. De atunci s-a trezit Opereta fără un sediu al ei, fiind mutată în Sala Studio a TNB. Astfel, Ceauşescu a reuşit să prejudicieze printr-un simplu gest două instituţii. Reparaţia morală s-a făcut, în sensul în care Naţionalul şi-a recâştigat sala. Şi noi am căpătat două superbe săli, dar numai pe hârtie. Sala Omnia, din fostul Senat al României, care aşteaptă o serie de aprobări pentru a putea fi reabilitată, şi o sală care încă nu există, situată în spatele Bibliotecii Naţionale, unde, cu ajutorul Guvernului, am primit 11.000 de metri pătraţi şi banii pentru a ridica acolo un teatru. După câte ştiu, de la Revoluţie nu s-a mai construit în România un teatru nou.
Până atunci însă veţi fi pe drumuri atât la propriu, cât şi la figurat, pentru că porniţi pe drumurile patriei.
R.I.D.: Da. Ne vom deplasa cu orchestră, cor, balet, solişti, camioane de costume, căci avem spectacole care au câteva sute de costume, vor fi deci cu mult peste 100 de oameni la fiecare plecare. Ca să vă faceţi o idee, vă spun că numai pentru „Liliacul” deplasăm 170 de persoane.
Cum se va desfăşura turneul? Plecaţi la începutul stagiunii şi vă întoarceţi la finalul ei?
R.I.D.: Nu, în nici un caz. Vă daţi seama câte divorţuri ar apărea în viaţa şi aşa agitată a artiştilor…Noi obişnuiam să jucăm la sediu joia, vinerea, sâmbăta şi duminica spectacolele pentru adulţi. Jucam şi marţea, miercurea, dar spectacole pentru copii. Acum vom avea spectacole joi, vineri, sâmbătă, duminică, numai că nu în Bucureşti. În oraşele unde ne vom opri vom juca câte 2-3 spectacole, ca publicul de acolo să poată vedea şi operetă clasică, şi music-hall, să aibă o imagine mai amplă despre activitatea noastră.
Va fi şi o parte bună, deci, a faptului că sunteţi „homeleşi”…
R.I.D.: Da, vom scoate la lumină latura pozitivă a acestei situaţii dramatice: ne va cunoaşte lumea mai bine, vom bucura şi publicul din provincie care nu este de obicei atât de „răsfăţat” cu acest gen de spectacole, ca exerciţiu de imagine va fi foarte bun şi unde mai pui că vom avea şi încasări.
Credeţi că veţi avea succes în ţară?
R.I.D.: Sunt sigur că spectacolele noastre care fac săli pline în Bucureşti, „Romeo şi Julieta”, „Liliacul”, „Paris, mon amour” şi celelalte, vor aduce multă lume la spectacole. Cu atât mai mult cu cât ar putea fi o şansă unică pentru spectatori să se oprească Opereta în oraşele lor. Nu s-a mai făcut un astfel de turneu din perioada interbelică, atunci când Nae Leonard, prinţul Operetei, a pus la cale o „caravană” cu care s-a deplasat în toată ţara, cu un succes fabulos.
Un demers de acest gen nu presupune şi un cost foarte mare?
R.I.D.: Ba da, evident. Nu poţi deplasa un teatru întreg, şi cu atât mai mult unul de dimensiunile noastre, fără bani. Am primit însă bani de la Ministerul Culturii şi am avut şi înţelegerea şi cooperarea teatrelor-gazdă, care au fost de acord să ne ceară chirii mici.
Când veţi porni în turneu?
R.I.D.: La sfârşitul lunii septembrie. Vom începe seria turneelor la Constanţa, apoi vom merge la Braşov, Timişoara, Bacău, Târgu Mureş, Râmnicu Vâlcea…În mai toate oraşele mari. Ne-am făcut programul până în decembrie, dar suntem deschişi şi către oraşele mai mici, care sunt dornice să ne vadă spectacolele. Aşteptăm să ne invite, dacă publicul de acolo ne doreşte.
Îmi amintesc că aţi fost anul trecut în turneu şi în două comune: la Petrisat, de lângă Blaj, şi la Sărata Monteoru. A fost o experienţă grozavă. Sătenii s-au adunat cu mic, cu mare să vă vadă, a fost un succes total.
R.I.D.: Da. Eu insist pe unul dintre articolele din Constituţia Uniunii Europene, nu ştiu exact ce număr are, dar mie îmi place să-i spun „punctul 8″, precum cel al Proclamaţiei de la Timişoara, articol prin care se stipulează dreptul oricărui cetăţean european la cultură. Din păcate, aşa cum stau lucrurile în România de azi, nu toţi cetăţenii români, deşi sunt europeni, au cu adevărat acces la cultură. Or, dacă nu ai acces la cultură, înseamnă că nu ai în realitate nici drept la cultură. Din punctul acesta de vedere noi încălcăm flagrant Constituţia UE.
Nu au toţi românii acces la cultură?
R.I.D.: Evident că nu toţi. Să ne gândim numai la câte cinematografe mai sunt în ţară. Cele mai multe sunt transformate în discoteci, iar în cele care încă mai funcţionează se dau numai filme gen „Rambo 18″. În comune şi sate nici nu mai vorbesc. Sunt oameni care chiar să vrea nu au cum să ajungă la un spectacol. Dar ce zic eu spectacol, unele localităţi nu mai au nici măcar biblioteci.
Nu veţi avea sediu, dar veţi face totuşi festivalul dvs. anual, „Viaţa e frumoasă”?
R.I.D.: Da. Ar fi păcat. Este deja a cincea ediţie şi ar fi trist să pierdem o bătălie. După cinci ani de zile, festivalul a intrat în conştiinţa publicului, lumea îl aşteaptă… Şi nu e musai ca botezul sau nunta să le faci la tine acasă. Le poţi face la restaurant. Aşa şi noi… Nu avem un sediu al nostru, dar am găsit soluţii ca spectacolele din festival să se
joace în alte spaţii.
Care vor fi anul acesta capetele de afiş?
R.I.D.: Vor fi mai multe capete de afiş, pe diferite zone. Pe Thomas Richards, urmaşul lui Grotowski, nu poţi să nu-l numeşti cap de afiş. Asta pentru un public de nişă, e adevărat, dar revenirea lui constituie un eveniment. De asemenea, Grigore Leşe, care va aduce alături de el artişti din Iran, din Africa şi din alte zone exotice, care cântă la instrumente tradiţionale. Dulce Pontes va fi şi ea cap de afiş. Vor veni şi partenerii noştri tradiţionali de la teatrele de operetă şi balet din Budapesta, Kiev, Sankt Petersburg. Nu va lipsi Gala Internaţională de Operetă şi Music-Hall de la Sala Palatului, cu participanţi din 8 ţări. Vom avea şi noi reprezentaţii în diverse spaţii, de altfel vreau să-i asigur pe bucureşteni că nu vom dispărea din peisaj în această stagiune, chiar dacă nu avem un sediu. Vom fi prezenţi prin muzee, prin parcuri, prin spaţii neconvenţionale.
Ce vă ţine în loc cu începerea lucrărilor la noua sală?
R.I.D.: Ne mai lipseşte autorizaţia de construcţie de la Primăria Sectorului 3. Facem apel pe această cale: domnule primar şi domnule arhitect-şef, daţi-ne, vă rugăm frumos, autorizaţiea aia de construcţie. Şi promit publicului ca în 9 luni să finalizăm sala.
Atât vă va lua să faceţi un teatru nou: 9 luni? Cât aducerea pe lume a unui copil?
R.I.D.: Exact în 9 luni de la momentul fecundării solului de către primul excavator se va naşte noul sediu al Teatrului Naţional de Operetă, prima lui casă adevărată din 1986
încoace.
