Joi și vineri, pe 14 şi 15 mai, în Sala Mare a Ateneului Român, de la ora 19.00, are loc un eveniment muzical de proporții: Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu“, sub bagheta dirijorului Christian Badea, vor interpreta actul al III-lea din opera „Parsifal“, de Richard Wagner.
Alături de artiștii români vor evolua și trei soliști cu o autentică experiență scenică wagneriană, obișnuiți ai teatrelor de operă precum Metropolitan Opera sau Festivalul Wagner din Bayreuth: Stefan Vinke – Parsifal, Eric Halfvarson – Gurnemanz, Levente Molnar – Amfortas. Rolul Kundry va fi interpretat de actriţa Maia Morgenstern. Cu această ocazie, dirijorul Christian Badea a oferit un interviu exclusiv României libere.
De ce ați ales ”Parsifal” și această formulă de operă în concert?
Christian Badea: Istoria lucrării în spaţiul muzical românesc este marcată de doar două evenimente majore: pe 8/21 martie 1915, pe scena Teatrului Naţional, George Enescu dirijează actului III din ”Parsifal”, cu concursul orchestrei Ministerului, părţile corale fiind susţinute de corurile „Carmen” şi „Domniţa Bălaşa” reunite sub bagheta lui Dumitru G. Kiriac. Apoi primul ”Parsifal” integral românesc – şi ultimul, până astăzi – poate fi văzut şi ascultat de abia în octombrie 1932, la Opera din Bucureşti, sub bagheta dirijorului, şi el wagnerian împătimit, George Georgescu. Această operă a lui Wagner este un Everest al muzicii clasice, cu multe conotații simbolice, fiind legată și de ideea de creștinism. Piesa este uluitoare, nu are așa multă acțiune și se pretează la o prezentare în concert.
Operele lui Wagner presupun o regie serioasă. Aici cum va fi?
C.B.: Regia este minimalistă, totul este foarte stilizat. Vor fi mai multe efecte. Ca să subliniem ideea de mister, avem nevoie de întuneric. Nu fac un concert cu soliști în frac la Ateneu, nici un spectacol de operă la Operă, am găsit o cale de mijloc. Vor fi lumini speciale, vor fi elemente de regie care vor crea atmosfera, astfel ca lumea să se identifice cu muzica. Efectele sunetelor de clopote, pe care Wagner le-a scris, nu pot fi ușor de reprodus. Trebuie să ai niște clopote imense, care cântăresc tone, şi, pentru că nu le avem la dispoziţie, vom produce electronic aceste sonorităţi impresionante. Sunt multe simboluri şi pentru ca publicul să înţeleagă cât mai bine, vom pune traducerea libretului în program. Prin luminile pe care le vom crea vom fi cât mai aproape de atmosfera optimă, într-o sală întunecată, cu voci wagneriene, cu o orchestră mare, cu alt sunet decât cel obişnuit într-o sală de concert. Acolo se va întâmpla magia muzicii lui Wagner care nu poate fi explicată prin cuvinte.
Povestiţi-ne despre soliştii care vor intra în povestea medievală a Cavalerilor Mesei Rotunde și de ce aţi ales-o pe actriţa Maia Morgenstern în rolul lui Kundry.
C.B.: Sala Mare a Ateneului Român, ca şi foaierul, rotunde amândouă, se pretează perfect desfăşurării unei poveşti în care rolul principal îl au Cavalerii Mesei Rotunde. De asemenea, acustica cu totul specială a acestei săli se dovedeşte optimă pentru ”Parsifal”-ul wagnerian. Lucrez cu o orchestră care are afinităţi pentru sunetul wagnerian, o orchestră mare, de dimensiunile celei folosite de Festivalul Wagner de la Bayreuth. Sunt bucuros că am putut invita cântăreţi wagnerieni excelenţi, cu care am colaborat deja, chiar în ”Parsifal”. Cu siguranţă, alegerea mea de a o aduce pe scenă pe Maia Morgenstern în rolul Kundry poate nedumeri. Consider că este opţiunea ideală căci, în tot actul, Kundry rosteşte/cântă doar două cuvinte, în rest… joacă. Mi-am imaginat mişcarea scenică şi elementele de decoruri şi costume abstractizate, stilizate în folosul unei expresivităţi maxime, aşa cum o impune partitura cu totul specială pe care o abordez.
Este publicul român pregătit pentru „Parsifal“?
C.B.: Opera a fost începută în aprilie 1857, dar terminată abia după 25 de ani. A fost ultima lucrare scrisă de Richard Wagner. „Parsifal“ a fost interpretată pentru prima oară la Festivalul de la Bayreuth în 1882. Teatrul de la Bayreuth a fost construit pentru „Parsifal“ și „Parsifal“ pentru acest teatru. În România, nu avem tradiție în muzica lui Wagner. Publicul nostru nu este pregătit pentru asta. Vor veni soliști din străinătate, care cântă Wagner în mod regulat. Deși nu avem tradiție în Wagner, Filarmonica „George Enescu“ are afinitate pentru Wagner. Cu Wagner se petrece un fenomen unic. Iubitorii muzicii lui nu sunt fani, ci drogați, sunt de-a dreptul dependenți. Eu sunt unul dintre ei. Muzica lui Wagner te cuprinde, te copleșește, intri într-o altă lume. Devine un fel de drog.
Au artiștii români o simțire muzicală aparte?
C.B.: Noi avem ceva în România pe care alte țări nu o au: o afinitate ce ține de genetică. Când se spune că românul e născut poet și muzician, e adevărat, nu se spune asta de pomană. E adevărat. Sunt convins de asta. Am avut experiențe cu mulți artiști importanți din multe țări, le lipsește această simțire sinceră, interioară. Nu suntem atât de disciplinați cât ar trebui, însă când planetele sunt aliniate așa cum trebuie, iese ceva de o dimensiune care nu poate fi descrisă ușor, o simțire ce există în genetica noastră și la artiști, și la public.
Ce fel de dirijor sunteți?
C.B.: După multă experiență și mulți ani de carieră, ca dirijor, cred că lucrul cel mai important este ca, pe baza partiturii, să înțeleg ce a vrut compozitorul. Biblia mea este partitura. Ai acces la multe interpretări, treci prin multe situații, vezi anumiți oameni care încearcă să reducă istoria muzicii la teorie. Eu încerc să studiez acea partitură foarte mult, până am sentimentul că am înțeles-o. Când am terminat de dirijat, îmi doresc să vină compozitorul în sală să-mi spună:„M-ai înțeles. Asta e ceea ce voiam să aud“. Am dirijat operă timp de 30 de ani. La început, eram imbatabil, le știam perfect, știam cum „trebuie să meargă“. După aceea, am început să am dubii, am făcut tot felul de experiențe și mi-am dat seama că erau multe lucruri nerezolvate. Încet-încet vin răspunsurile. Nu spun asta din orgoliu, dar chiar știi dinăuntrul tău că așa trebuie să fie, ai o anumită liniște, ești zen. Eu stiu când e bine şi când fac ceea ce trebuie pe scenă, știu de asemenea când nu e bine.
Printre o mulțime de alți mari regizori de operă ați lucrat și cu Andrei Șerban. Cum a decurs colaborarea ?
C.B.: Da, cu Andrei am făcut „La Traviata“ în 1981 la New York, la Juilliard School. A ieșit bine, el fiind extrem de inteligent, chiar briliant. Unele lucruri au mers, însă nu toate. Am făcut un spectacol foarte, foarte interesant. De asemenea, ne-am reîntâlnit în 1993, pentru „Povestirile lui Hoffmann“, operă montată de el la Staatsoper Viena. Andrei avea deja multă experiență în operă, s-a descurcat extraordinar. La Viena, unde e greu să ai succes, „Povestirile lui Hoffmann“ a fost cel mai bun spectacol timp de 20 de ani.
Ce calități trebuie să aibă un regizor de operă?
C.B.: Sunt foarte interesat de regizorii care vor să aducă o piesă într-o lumină nouă, care vin cu o idee nouă, bineînțeles, respectând niște condiții. Condiția este să ai respect total pentru compozitor. Dacă încerci să schimbi ceea ce a făcut compozitorul, atunci acea piesă te va distruge. Trebuie să înțelegi esența operei respective. Că faci „Rigoletto“ în secolul XXI, că faci Wagner pe lună, asta nu are importanță, însă tu ca regizor trebuie să înțelegi acea muzică. Ca regizor de operă trebuie să înţelegi ceva foarte important: tempo-ul piesei a fost deja stabilit. În teatru, poți să decizi tempo-ul, ritmul piesei, însă la operă variațiile sunt foarte mici. Dacă nu înţelegi că, în muzică, este o structură foarte precisă, ceea ce construiești este ca un pod care se va prăbuși. Nu poți să ai aroganța să spui că schimbi tempo-ul muzicii. Detest amatorii, detest impostorii, îi recunosc imediat şi nu-i mai invit a doua oară. Am lucrat însă cu niște regizori de operă extraordinari.
Ați lucrat și cu Liviu Ciulei…
C.B.: Liviu Ciulei nu făcuse operă în viața lui, când l-am întâlnit. Am lucrat împreună „Lady Macbeth“ de Șostakovici, în 1982. L-am invitat să lucreze cu mine, când el era la Minneapolis. A făcut o producție extraordinară, simplă, cu un mare succes.
Cât de bun manager poate fi un artist?
C.B.: Sunt unii artiști care nu sunt în stare să-și cumpere un bilet de avion. Alții sunt foarte buni manageri, cum e cazul dirijorului rus Valery Gergiev.
Cât de multe sacrificii presupune succesul în dirijat?
C.B.: Nu poți să faci dirijatul ca un hobby. Asta nu înseamnă că nu ai o viaţă personală, o familie. Trebuie însă să te dedici. Am făcut destule sacrificii în viaţa mea…
Fiind conștient de valoarea dumneavoastră, ați devenit un artist orgolios?
C.B.: Este un cuvânt care e prost înțeles. Orgoliul e un fel de animal, dacă-ți intră în sânge, devii o altă persoană. În orice caz, când ți-ai dedicat viața și ai ajuns la niște concluzii, ai o anumită siguranță de sine.
Cum îi faceți pe cei din orchestră să vă asculte?
C.B.: Dacă te gândești prea mult la ea, orchestra simte asta şi te sancţionează.Tot ce faci trebuie să fie natural, muzicienii sunt educați să răspundă, într-un fel răspund la ceea ce e natural și sincer, altfel la ceea ce e contrafăcut.Tu ca dirijor trebuie să fii foarte sigur pe intenţia ta, să comunici ceea ce vrei, să ai siguranța concluziei la care ai ajuns. Această concluzie o comunici orchestrei. E foarte simplu și, în acelaşi timp, complicat. Se comunică prin gesturi. Bernstein dirija cu ochii. Dirijatul e un proces misterios. Trebuie să simți muzica înăuntrul tau, trebuie să lași mâinile, corpul, să comunice asta. Dacă există muzicieni care nu au calități tehnice însă au o atitudine pozitivă, dacă vor să colaboreze, atunci ies rezultate foarte bune. Dacă unii sunt foarte buni, dar atitudinea personală și colectivă nu e pozitivă, rezultatele vor fi mai puțin bune, dincolo de valoarea lor individuală. Spiritul trebuie să fie de colaborare și de echipă.
Ați avut modele pe care le-ați urmat?
C.B.: Am învățat de la Bernstein, de la Karajan, de la Kleiber. Am învăţat şi de la proști care dădeau în gropi, am învăţat de la aceştia cum nu se face. În momentul în care te oprești din învățat, trebuie să te retragi din profesie.
Cum v-a influențat spiritual muzica pe care o faceți?
C.B.: Tot timpul evoluezi, crești, te schimbi. Prin muzica pe care o faci ești în contact cu marile genii. Compozitorii aceştia geniali, a căror muzică o interpretezi, sunt prietenii cu care călătoresc, sunt în permanent contact cu ei. Într-o viaţă obişnuită, nu ai întotdeauna acest noroc. Noi, muzicienii, avem șansa asta în fiecare zi. E un mare dar.
